— E un cult apocaliptic. Clarinetul desprindea decorul piesei Visul unei nopţi de vară. N-ai auzit?
— Dar ultima dată când am venit aici…
— Nu mai este oraşul care a fost când am venit ultima dată.
Pădurea pictată se prăbuşi în falduri şi căzu fără zgomot pe pământ.
Acesta este unul dintre acele locuri unde nu bagi de seamă că toată
lumea moare în jurul tău decât când ai băut deja vinul otrăvit.
Kirsten îngenunche pentru a ajuta clarinetul să ruleze materialul.
— Poate că ai vrea să speli rochia aia, zise clarinetul.
— Tipul a intrat înapoi în staţia de benzină, spuse Sayid.
Paznici înarmaţi erau postaţi de o parte şi de alta a uşii benzinăriei, neclari în lumina apusului. Un foc pentru gătit fu aprins lângă motel.
Simfonia plecă în câteva minute, luând-o pe un drum lăturalnic, care o îndepărtă de centrul oraşului. Un mic foc licări pe marginea drumului, în faţa lor. Găsiră un băiat alături de el, o santinelă care, la capătul unui băţ, prăjea ceva ce era posibil să fi fost o veveriţă.
Majoritatea oraşelor aveau santinele dotate cu fluiere, la punctele evidente de intrare, pentru a avertiza în caz că apăreau jefuitorii, dar tinereţea băiatului şi lipsa lui de atenţie sugerau că acesta nu era considerat un post deosebit de primejdios. Se ridică în vreme ce ei se apropiau, ferindu-şi cina de flăcări.
— Aveţi permisiunea să plecaţi? strigă el.
Dirijoarea îi făcu semn primului flaut, care conducea căruţa din faţă, să-şi vadă de drum, iar ea se duse să stea de vorbă cu băiatul.
— Bună seara, spuse ea.
Kirsten se opri la câţiva paşi distanţă, ascultând.
— Cum te cheamă? întrebă el suspicios.
61
— Oamenii îmi spun „dirijoarea”.
— Şi ăsta-i numele tău?
— Este singurul nume pe care îl folosesc. Aia e cina?
— Aveţi permisiunea să plecaţi?
— Ultima dată când am fost aici, zise ea, nu era nevoie de nicio permisiune.
— Acum e altfel.
Vocea băiatului nu se frânsese încă. Părea foarte mic.
— Şi dacă n-am avea permisiune?
— Ei bine, rosti băiatul, când oamenii pleacă fără permisiune, le facem slujbe de înmormântare.
— Şi ce se întâmplă când se întorc?
— Dacă deja le-am făcut slujba de înmormântare… spuse băiatul, dar păru incapabil să termine propoziţia.
— Locul acesta, murmură a patra chitară. Această blestemată
gaură de iad. Atinse braţul lui Kirsten când trecu pe lângă ea. Mai bine ai lua-o din loc, Kiki.
— Deci, nu ne-ai sfătui să ne întoarcem aici, rosti dirijoarea.
Ultima căruţă trecea pe lângă ei. Sayid, care era ultimul, o apucă
pe Kirsten de umăr şi o împinse pe drum.
— În ce primejdii vrei să te mai bagi? şuieră el. Mergi!
— Nu-mi spune ce să fac!
— Atunci, nu fi idioată.
— Mă luaţi cu voi? îl auzi Kirsten pe băiat.
Dirijoarea spuse ceva ce ea nu putu auzi, iar când se uită
îndărăt, îl văzu pe băiat privind în urma Simfoniei care se îndepărta, veveriţa fiind uitată la capătul băţului.
