Hainele sunt o problemă. Majoritatea ţinutelor de birou ale Mirandei provin dintr-un magazin de chilipiruri de pe Yonge Street şi întotdeauna arată bine în lumina din cabina de probă, dar, când ajunge acasă, descoperă că toate sunt în neregulă – fusta neagră

străluceşte din cauza fibrelor acrilice, bluza din material sintetic se lipeşte neplăcut, totul pare ieftin şi foarte inflamabil.

— Tu eşti artistă, spuse prietenul ei, Pablo, într-o dimineaţă, 76

privind-o în timp ce încerca diverse variante de pus pe sub o bluză

care intrase la apă. De ce vrei să te conformezi unei reguli corporatiste de rahat în privinţa ţinutei?

— Pentru că slujba mea cere asta.

— Sărmana mea fetiţă corporatistă, zise el. Pierdută în maşinărie.

Pablo vorbeşte mult despre maşinării metaforice, la fel şi despre Om. Uneori, le combină pe cele două, ca de pildă: „Aşa ne vrea Omul, captivi în maşinăria corporatistă.” S-au cunoscut la şcoală. Pablo a absolvit cu un an înaintea ei, iar la început, cariera lui părea atât de strălucitoare, încât, la invitaţia lui, ea a încetat să mai fie chelneriţă: el a vândut un tablou cu 10 000 de dolari, apoi unul mai mare cu 21 000 şi părea pe cale să devină un Succes, însă o expoziţie a fost anulată, iar el nu a mai vândut nimic în anul următor, absolut nimic, aşa că Miranda s-a înscris la o agenţie care furniza angajaţi temporari, iar la scurt timp după aceea s-a pomenit la biroul ei dintr-un turn înalt, în faţa uşii lui Leon Prevant.

— Rezistă acolo, fetiţo, spuse el în acea dimineaţă, privind-o pe când ce se îmbrăca. Ştii că este doar temporar.

— Sigur, zise ea.

El spunea asta încă de când se înscrisese Miranda la agenţie, dar ea nu-i zisese că, la sfârşitul celei de-a şasea săptămâni la serviciu, slujba temporară devenise permanentă. Leon o place. Apreciază cât de calmă este mereu, el spune „imperturbabilă”. Chiar o prezintă

astfel:

— Iar ea este imperturbabila mea asistentă, Miranda.

Iar asta îi place Mirandei mai mult decât îi place să recunoască

faţă de sine.

— O să vând tablourile alea noi, spuse Pablo. Zăcea pe jumătate gol în pat, întins ca o stea-de-mare. După ce ea se trezea, lui îi plăcea întotdeauna să vadă cât de mult spaţiu putea ocupa în pat, în timpul somnului. Ştii că o să vină ziua de plată, aşa-i?

— Categoric, zise Miranda renunţând la bluză şi încercând să

găsească un tricou care să arate măcar pe jumătate profesionist pe sub sacoul ei de 20 de dolari.

— Aproape nimeni n-a vândut nimic la ultima expoziţie, spuse el vorbind mai mult singur.

— Ştiu că e o situaţie temporară.

Însă acesta este secretul ei: nu vrea ca situaţia să se schimbe.

Lucrul pe care nu i-l poate spune lui Pablo, pentru că el dispreţuieşte tot ce e corporatist, este că ea se simte mai bine la 77

Neptune Logistics decât acasă. Acasă este un mic apartament întunecos, în care fuioarele de praf se înmulţeau necontenit, cu spaţiul din hol îngustat din cauza pânzelor lui Pablo sprijinite de perete şi cu un şevalet care bloca jumătatea inferioară a ferestrei din sufragerie. Spaţiul ei de lucru de la Neptune Logistics este numai linii curate şi lumini încastrate. Lucrează ore în şir la proiectele ei interminabile. La şcoala de artă, lumea vorbea cu groază despre slujbele cu normă întreagă. Ea nu şi-ar fi imaginat niciodată că

slujba îi va fi cea mai calmă şi mai puţin solicitantă parte a vieţii.

În această dimineaţă, primeşte cinci e-mailuri de la Thea, confirmările zborului şi ale hotelului pentru viitorul drum în Asia al lui Leon. Miranda petrece o vreme studiind itinerarul călătoriei asiatice. Japonia, apoi Singapore, apoi Coreea de Sud. Îi place să se uite la hărţi şi să se imagineze călătorind în aceste locuri.

Deocamdată, n-a părăsit niciodată Canada. Fiindcă Pablo nici nu munceşte, nici nu-şi vinde tablourile, ea este singura care plăteşte ratele minime pentru împrumutul ei studenţesc şi abia reuşeşte să

achite chiria apartamentului în care locuiesc. Inserează informaţiile despre zbor în itinerar, verifică din nou celelalte confirmări, după

care îşi dă seama că şi-a terminat sarcinile pe ziua în curs. Este 9.45.

Miranda citeşte ştirile, petrece ceva timp studiind harta peninsulei coreene, realizează că priveşte ecranul fără să vadă nimic şi se gândeşte la lumea proiectului ei, la romanul ei grafic, la seria ei de comicsuri, la ce-o fi chestia la care lucrează de când a absolvit şcoala de artă. Îşi scoate blocul de schiţe din ascunzătoarea de sub dosarele din sertarul de sus al biroului ei.

Există câteva personaje importante în proiectul Staţia Eleven, dar eroul este dr. Eleven, un fizician strălucit, care seamănă frapant la înfăţişare cu Pablo, dar altminteri n-are nicio legătură cu el. Este o persoană din viitor, care nu se văicăreşte niciodată. Este elegant şi uneori sarcastic. Nu bea prea mult. Nu se teme de nimic, dar nu are noroc cu femeile. Şi-a luat numele de la staţia spaţială pe care locuieşte. O civilizaţie ostilă, dintr-o galaxie apropiată, a preluat controlul Pământului şi i-a înrobit pe pământeni, însă câteva sute de rebeli au reuşit să captureze o staţie spaţială şi să evadeze. Dr.

Eleven şi colegii săi au trecut cu Staţia Eleven printr-o gaură de vierme şi se ascund într-o zonă necartografiată a spaţiului. Asta se întâmplă peste o mie de ani, în viitor.

Staţia Eleven este de dimensiunea Lunii Pământului şi a fost proiectată să semene cu o planetă, dar este o planetă care poate 78

călători prin galaxii şi care nu are nevoie de Soare. Cu toate astea, cerul artificial al staţiei a fost deteriorat în război, aşa că pe suprafaţa Staţiei Eleven este mereu apus sau răsărit, sau noapte.

De asemenea, au fost afectate câteva sisteme vitale care stabilesc nivelurile oceanului de pe Staţia Eleven, iar singurul uscat care a rămas este reprezentat de o serie de insule care erau cândva vârfuri de munţi.

S-a produs o sciziune în rândul locuitorilor. Există oameni care, după 15 ani de amurg perpetuu, tânjesc să se ducă acasă, să se întoarcă pe Pământ şi să implore iertarea, asumându-şi riscul de a trăi sub dominaţie extraterestră. Aceştia locuiesc în Undersea7, o vastă reţea de adăposturi interconectate aflate sub oceanul Staţiei Eleven. Sunt deja 300 de oameni. În scena pe care Miranda o desenează acum, dr. Eleven se află într-o barcă împreună cu mentorul lui, căpitanul Lonagan.

Dr. Eleven: Acestea sunt ape primejdioase. Trecem pe deasupra unei porţi de la Undersea.

Căpitanul Lonagan: Ar trebui să încerci să-i înţelegi. (Următoarea casetă prezintă chipul lui văzut de-aproape.) Tot ce doresc este să

vadă din nou lumina Soarelui. Poţi să-i învinovăţeşti?

După aceste două casete, decide că are nevoie de două pagini alăturate. Şi-a imaginat deja scena, iar când închide ochii, aproape că o poate vedea prinsă pe şevaletul de-acasă. Căluţul-de-mare este o masivă creatură de culoare ruginie, cu ochi goi, ca nişte farfurii, pe jumătate vietate, pe jumătate maşinărie, lumina albastră a unui transmiţător radio strălucind pe laterala capului. Mişcându-se fără

zgomot prin apă, frumos şi înspăimântător, un călăreţ uman din Undersea şade pe spinarea lui arcuită. Apă de un albastru intens până în partea de sus a desenului. La suprafaţă, dr. Eleven şi căpitanul Lonagan, în barca lor cu vâsle, micuţi sub constelaţiile străine ale spaţiului adânc.

În după-amiaza zilei în care se întâlneşte din nou cu Arthur, Pablo o sună pe telefonul fix de la birou. Ea tocmai a băut câteva înghiţituri din cafeaua de la ora patru, schiţând o serie de casete care ilustrează eforturile doctorului Eleven pentru a dejuca ultimul complot al celor din Undersea de a sabota reactoarele staţiei şi a forţa întoarcerea pe Pământ. De îndată ce aude vocea lui Pablo, ştie că o să fie o conversaţie neplăcută. Acesta vrea să afle când va 7 Sub mare (n.tr.).

79

ajunge ea acasă.

— Pe la opt.

— Ceea ce nu înţeleg, spune Pablo, este ce faci tu pentru oamenii ăştia.

Ea răsuceşte cablul telefonului în jurul degetului şi priveşte scena la care tocmai lucra. Dr. Eleven îşi înfruntă inamicul într-un pasaj subteran de lângă reactorul principal al Staţiei Eleven.

— Ei bine, am întocmit itinerarele călătoriei lui Leon. În ultima vreme, au existat mai multe apeluri telefonice neplăcute, iar ea încerca să le considere o ocazie de a exersa o atitudine calmă. Mă

ocup de rapoartele lui de cheltuieli şi uneori trimit e-mailuri în numele lui. Mai sunt şi mesaje ocazionale. Îndosariez hârtiile.

— Şi asta îţi ia toată ziua?

— Deloc. Am vorbit despre asta, castravecior. De fapt, am mult timp liber.