vocea i se ridica – nu numai pentru a aduce lumina, pentru a răspândi lumina, ci pentru a fi lumina. Am fost salvaţi pentru că
suntem lumina. Suntem puritatea.
Sudoarea se prelingea pe spinarea lui Kirsten, pe sub rochia de mătase. Remarcă absentă că rochia nu mirosea foarte bine. Când o spălase ultima oară? Profetul încă vorbea despre credinţă şi lumină, şi destin, planuri divine care îi apăreau în vise, pregătirile pe care trebuiau să le facă pentru sfârşitul lumii:
— … deoarece mi s-a dezvăluit că molima de acum douăzeci de ani a fost doar începutul, îngerii mei, doar o sacrificare iniţială a celor impuri, şi că epidemia de anul trecut n-a fost decât o atenţionare că vor urma alte sacrificii, mult mai multe sacrificii.
După ce isprăvi predica, se apropie de dirijoare şi îi vorbi încet.
Aceasta îi răspunse ceva, iar el se dădu îndărăt râzând.
— N-am de unde să ştiu, spuse el. Oamenii vin şi pleacă.
— Serios? rosti dirijoarea. Există alte oraşe în apropiere, poate 59
de-a lungul coastei, unde oamenii călătoresc de obicei?
— Nu există niciun oraş în apropiere, zise el. Dar toată lumea –
se uită peste umăr la mulţimea tăcută, zâmbindu-i, după care vorbi suficient de tare ca toţi să-l audă – este liberă să plece după bunul plac.
— Fireşte, rosti dirijoarea. Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva.
Doar că nu ne-am fi aşteptat să plece aiurea, dat fiind faptul că ştiau că ne vom întoarce după ei.
Profetul dădu din cap. Kirsten se apropie ca să audă mai bine.
Ceilalţi actori se retrăgeau în tăcere de pe scenă.
— Eu şi oamenii mei, spuse el, când vorbim despre lumină, ne referim la ordine. Acesta este un loc al ordinii. Oamenii care au haos în inimi nu pot rămâne aici.
— Totuşi, dacă nu te superi pentru indiscreţie, aş vrea să te întreb ce-i cu pietrele acelea funerare din cimitir.
— Nu este o întrebare nerezonabilă, zise profetul. Sunteţi pe drumuri de ceva vreme, nu-i aşa?
— Da.
— Simfonia voastră se află pe drumuri de la început?
— Pe-aproape, spuse dirijoarea. Din Anul 5.
— Dar tu?
Profetul se întoarse brusc spre Kirsten.
— Am fost pe drumuri tot Anul 1.
Totuşi, se simţi lipsită de onestitate când spuse asta, pentru că
nu-şi amintea nimic din ce se întâmplase în primul an.
— Dacă eşti pe drumuri de atâta vreme, rosti profetul, dacă ai rătăcit toată viaţa, aşa cum am făcut eu, prin haosul cumplit, dacă
îţi aminteşti, aşa cum o fac eu, tot ce ai văzut, atunci ştii că există
multe căi de a muri.
— O, eu am văzut nenumărate căi, spuse dirijoarea, iar Kirsten observă că îşi menţinea calmul cu oarecare dificultate, de fapt cam pe toate, de la înec la decapitare şi febră, dar niciuna dintre aceste căi nu justifică…
— M-ai înţeles greşit, rosti profetul. Nu vorbesc despre variaţiunile plictisitoare ale morţii fizice. Există moartea trupului şi există moartea sufletului. Eu am văzut-o pe mama murind de două
ori. Când cei căzuţi pleacă pe furiş, fără permisiune, spuse el, ţinem slujbe funerare pentru ei şi punem pietre de mormânt în cimitir fiindcă ei sunt morţi pentru noi.
Se uită peste umăr la Alexandra, care culegea florile de pe scenă, şi îi vorbi la ureche dirijoarei. Aceasta se dădu îndărăt.
60
— Sub nicio formă, rosti ea. Este exclus!
Profetul o privi fix un moment înainte de a se îndepărta. Îi şopti ceva unui bărbat aflat în primul rând, arcaşul care păzise staţia de combustibil în acea dimineaţă, şi plecară împreună de la Walmart.
— Luli! strigă profetul peste umăr, iar câinele se apropie grăbit.
Publicul se risipea acum, iar în câteva minute, Simfonia rămase singură în parcare. Era prima dată, din câte îşi aminteau cu toţii, când nimeni din audienţă nu zăbovise ca să stea de vorbă cu membrii Simfoniei după un spectacol.
— Repede, spuse dirijoarea. Înhămaţi caii.
— Am crezut că rămânem câteva zile, rosti Alexandra pe un ton uşor plângăreţ.
