pe mine?”

8 Calvin este un băieţel de şase ani, precoce, năzdrăvan şi aventuros, iar Hobbes e sarcasticul lui tigru de pluş (n.tr.).

9 Un alter ego al lui Calvin (n.tr.).

83

„??”

„???”

Ea răspunde la asta – „stau la o prietenă, vin acasă dimineaţă & vorbim atunci” –, primind replica:

„ştii ce nu te mai deranja să vii acasă”

Iar ea simte o uşurare ciudată când primeşte acest al patrulea mesaj. Are gânduri de libertate şi de evadare iminentă. „Aş putea arunca aproape totul, gândeşte ea, şi s-o iau de la capăt. Staţia Eleven va fi constanta mea.”

La ora şase dimineaţa, ia un taxi şi se duce acasă, în Jarvis Street.

— Vreau să te văd diseară, şopteşte Arthur când ea îl sărută.

Au planuri să se întâlnească în camera lui, după serviciu.

În apartament e întuneric şi linişte. Chiuveta este plină de farfurii, iar pe aragaz se află o tigaie cu resturi de mâncare lipite de ea. Uşa dormitorului e închisă. Ea îşi umple două valize – una cu haine, cealaltă cu obiecte pentru desen –, iar peste un sfert de oră, pleacă. În sala de gimnastică a angajaţilor de la Neptune Logistics, face duş şi se schimbă în haine uşor şifonate din cauza statului în valiză, apoi îşi întâlneşte privirea în oglindă în vreme ce se machiază.

„Nu regret nimic.” O replică pe care şi-o aminteşte din negura internetului. „Sunt lipsită de inimă”, gândeşte ea, dar ştie, în ciuda senzaţiei de vinovăţie, că nu este adevărat. Ştie că pretutindeni există capcane care o pot face să plângă, ştie că moare puţin ori de câte ori cineva îi cere mărunţiş de pomană, iar ea nu dă, ceea ce înseamnă că este prea slabă pentru lumea asta sau poate doar pentru acest oraş şi se simte atât de mică aici. Deja, are lacrimi în ochi. Miranda este o persoană cu foarte puţine certitudini, dar una dintre ele e că numai oamenii lipsiţi de onoare dau bir cu fugiţii atunci când lucrurile devin dificile.

— Nu ştiu, spune Arthur la ora două dimineaţă.

Stau întinşi în enormul lui pat din hotelul Le Germain. El mai rămâne aici, în Toronto, încă trei săptămâni, apoi se întoarce la Los Angeles. Ea vrea să creadă că zac în lumina lunii, dar ştie că lumina care intră pe fereastră este, probabil, în cea mai mare parte electrică.

— Se poate numi căutarea fericirii lipsită de onoare?

— Cu siguranţă, să te culci cu vedete de film când trăieşti cu altcineva nu este onorabil în sine.

84

El se foieşte uşor în pat, deranjat de expresia „vedetă de film”, şi o sărută pe creştet.

— Dimineaţă, o să mă întorc în apartament, ca să mai iau câteva lucruri, îi spune ea pe la patru a.m., pe jumătate adormită.

Se gândeşte la tabloul pe care îl lăsase pe şevalet, un căluţ-de-mare ridicându-se de pe fundul oceanului. Vorbiseră

despre planuri. Lucrurile se consolidau rapid.

— Nu crezi că o să facă vreo prostie, nu-i aşa? Pablo.

— Nu, spune ea, n-o să facă nimic, poate doar o să ţipe.

Nu-şi mai poate ţine ochii deschişi.

— Eşti sigură de asta?

El aşteaptă răspunsul ei, dar ea a adormit. El o sărută pe frunte

– ea murmură ceva, dar nu se trezeşte – şi trage plapuma pentru a-i acoperi umerii goi, stinge televizorul, iar apoi lumina.

85

15

Mai târziu, şi-au luat o casă în Hollywood Hills şi o căţeluşă

pomeranian, care străluceşte ca o micuţă fantomă când Miranda o cheamă noaptea, o mică pată albă în întunericul din capătul curţii.

Există fotografi care îi urmăresc pe stradă, şi care o fac pe Miranda să fie mereu nervoasă. Numele lui apare acum deasupra titlurilor filmelor în care joacă. În seara celei de-a treia aniversări a căsătoriei lor, chipul lui este pe panourile de pe tot continentul.

În seara asta, dau un dineu, iar Luli, căţeluşa lor, urmăreşte evenimentul din camera cu perete de sticlă, unde a fost exilată

pentru că se milogea să primească resturi. Ori de câte ori Miranda îşi ridică privirea de la masă, o vede pe Luli uitându-se prin uşile franţuzeşti din sticlă.

— Câinele vostru arată ca o bezea, spune Gary Heller, avocatul lui Arthur.

— Este o scumpete, zice Elizabeth Colton.

Chipul ei se află alături de al lui Arthur pe panouri, de unde zâmbeşte strălucitor, cu buze foarte roşii, dar dincolo de ecran nu se dă deloc cu ruj şi pare nervoasă şi timidă. Este frumoasă într-un mod care îi face pe oameni, atunci când o privesc, să uite ce voiau să spună. Are o voce foarte slabă. Lumea trebuie să se aplece mereu aproape de ea pentru a auzi ce zice.

Zece oaspeţi se află aici, în această seară, o petrecere intimă