Treaba la Hollywood, şi-a dat de mult seama Miranda, este că

aproape toată lumea e ca Thea, fosta ei colegă de la Neptune Logistics, adică aproape toată lumea poartă hainele care trebuie, are coafura care trebuie, are totul aşa cum trebuie, în vreme ce Miranda se agită în urma lor, într-o ţinută nepotrivită şi cu părul zburlit.

— O, mă tem că nu este cea mai interesantă poveste „cum ne-am întâlnit?”

În vocea lui Arthur există o uşoară încordare.

— Cred că poveştile „cum ne-am întâlnit?” sunt mereu interesante, zice Elizabeth.

— Ai mult mai multă răbdare decât mine, spune Clark.

— Nu ştiu dacă „interesante” este cuvântul corect, zice soţia lui Heller. Dar au categoric o anumită dulceaţă – mă refer la acele poveşti.

— Nu, doar că, dacă totul se întâmplă cu un motiv, insistă

Elizabeth, aşa cum cred eu că se întâmplă, atunci când aud cum doi oameni au ajuns împreună, este ca şi cum mi s-ar fi relevat o parte din plan.

În tăcerea care urmează acestei declaraţii, un ospătar umple din nou paharul de vin al Mirandei.

— Suntem de pe aceeaşi insulă, rosteşte Miranda.

90

— O, acea insulă despre care ne-ai povestit, îi zice o femeie de la studio lui Arthur. Cea cu ferigi!

— Deci, sunteţi de pe aceeaşi insulă, şi? Şi? intervine Heller uitându-se la Arthur.

Nu toată lumea ascultă. Există golfuleţe şi contracurenţi în conversaţia din jurul mesei. Bronzul lui Heller este portocaliu.

Există zvonuri cum că nu doarme noaptea. De cealaltă parte a uşilor de sticlă, Luli îşi schimbă poziţia să vadă mai bine căpşuna căzută.

— Scuzaţi-mă un moment, rosteşte Miranda. Mă duc să las câinele afară. Arthur spune povestea mult mai bine decât mine.

Evadează în camera cu perete de sticlă, apoi, prin alte uşi franţuzeşti, iese pe peluza din spate. Libertate! Afară, noaptea tăcută. Luli se freacă de gleznele ei şi se topeşte în întuneric. Curtea din spate nu e mare, proprietatea lor fiind terasată pe panta unui deal, frunzele adunându-se pe o mică peluză. Grădinarul a venit astăzi ca să facă pregătirile pentru petrecere, iar în aer pluteşte miros de pământ umed şi de iarbă proaspăt tăiată. Se întoarce spre sufragerie ştiind că ei n-o pot vedea prin propriile reflexii în sticlă. A lăsat deschise ambele perechi de uşi, oarecum şi pentru a auzi conversaţia, iar acum vocea lui Arthur ajunge în curte.

— Deci, cina merge bine, apoi, seara următoare, spune el, mă

aflu în camera mea de la hotelul Le Germain, după douăsprezece ore de filmare, aşteptând-o pe Miranda pentru a o scoate din nou la cină, a doua seară la rând, zăcând ca într-o semicomă în faţa televizorului, când se aude o bătaie la uşă şi – voilà! Iat-o din nou, dar de data asta? E o mică diferenţă.

Face o pauză pentru efect.

Ea o poate vedea din nou pe Luli urmărind un miros misterios în capătul îndepărtat al peluzei.

— De data asta, să fiu al naibii dacă fata nu şi-a adus cu ea bunurile pământeşti.

Râsete. Povestea este amuzantă aşa cum o spune el. Ea apare în pragul camerei lui de hotel cu două valize, după ce a străbătut holul de la intrare cu atâta hotărâre, încât nimeni nu şi-ar fi închipuit că

nu e oaspete acolo. (Cel mai bun sfat pe care mama ei i l-a dat vreodată: „Păşeşte ca şi cum locul acela îţi aparţine.”) Ea îi zice ceva vag lui Arthur, cum că se mută şi ea la un hotel, aşa că poate nu l-ar deranja dacă îşi lasă valizele aici cât iau cina, însă el este deja îndrăgostit şi o sărută, o bagă în pat şi nu mai părăsesc hotelul în noaptea aceea, o invită să stea câteva zile şi ea nu se mai mută

nicăieri, iar acum, iată-ne în Los Angeles.

91

El nu spune toată povestea. Nu spune mulţimii adunate în jurul mesei că, în dimineaţa următoare, când ea s-a întors în apartament ca să ia un tablou pe care îl dorea, o acuarelă lăsată pe planşetă, Pablo era treaz şi o aştepta beat şi plângăcios, iar ea se întorsese la hotel cu o vânătaie pe faţă. Arthur nu le spune că, în acea dimineaţă, a luat-o cu el la filmări şi a prezentat-o drept o verişoară de-a lui, că

ea s-a învoit de la serviciu, pe motiv că e bolnavă, şi că a stat în rulota lui toată ziua, citind reviste şi încercând să nu se gândească

la Pablo, în vreme ce Arthur venea şi pleca în costumul lui care includea o pelerină lungă din catifea roşie şi o coroană. Arăta magnific. Ori de câte ori s-a uitat la Miranda în ziua aceea, ea a simţit că o strânge ceva în piept.

După ce şi-a terminat treaba în seara aceea, i-a cerut unui şofer să-i ducă la un restaurant din centrul oraşului, unde s-a aşezat la masă vizavi de ea, arătând foarte banal cu o şapcă Toronto Blue Jays, iar ea s-a uitat la el şi s-a gândit că îl preferă cu coroană, dar, desigur, n-ar fi rostit niciodată asta cu voce tare. Trei ani şi jumătate mai târziu, în Hollywood Hills, ea stă în curte şi se întreabă dacă

cineva de la masă a văzut poza care a apărut într-un tabloid, în dimineaţa următoare, făcută în timp ce părăseau restaurantul –

Arthur, cu braţul pe după umerii ei, Miranda, cu ochelari fumurii, iar Arthur, orbit de bliţul care a ocolit-o milos, astfel că, în versiunea foto a acelui moment, vânătaia a fost ştearsă.

— Ce poveste minunată, zice cineva, iar Arthur este de acord.

Arthur toarnă vin, ridică paharul şi toastează pentru ea: În cinstea frumoasei şi strălucitei mele soţii!

Dar Miranda, privind de-afară, vede totul: felul în care Elizabeth încremeneşte şi îşi coboară privirea, felul în care Arthur le mulţumeşte tuturor că au răspuns invitaţiei, privindu-i pe toţi în ochi, mai puţin pe Elizabeth, care i-a atins uşor coapsa pe sub masă, iar acesta este momentul în care ea înţelege. Este prea târziu şi e prea târziu de ceva vreme. Trage sacadat aer în piept.

— Grozavă poveste, spune Heller. Unde este soţia aia a ta?

Oare ar fi posibil să dea ocol casei, să se furişeze pe uşa din faţă

şi să urce neobservată în studioul ei şi să-i dea un mesaj lui Arthur cum că o doare capul? Se îndepărtează de geam, ducându-se spre mijlocul curţii, unde umbrele sunt cele mai adânci. De aici, petrecerea arată ca o dioramă: pereţi albi, lumină aurie şi oameni fermecători. Se întoarce ca să se uite la Luli – căţeluşa adulmecă

prin iarbă, încântată de un miros de la baza unei tufe de azalee –, acesta fiind momentul când aude uşile de sticlă închizându-se în 92