— Să zicem că se potriveşte cu ceea ce înţeleg eu prin muncă.
— Nu pricep.
— Fireşte că nu. Nu trebuie să munceşti pentru a-ţi asigura existenţa.
— Fii serios, rosteşte Miranda, am muncit toată viaţa mea. Am muncit în toată perioada cât am fost la şcoală. Aceşti ultimi ani sunt o anomalie.
Totuşi, în timp ce spune asta, nu se poate abţine să nu se gândească la Pablo. A trăit pe seama lui zece luni, până a devenit clar că rămâneau fără bani înainte de a vinde un alt tablou. Decide că, în următoarea versiune a vieţii ei, va fi complet independentă.
— Las-o baltă.
— Nu, serios, sunt curioasă. Ce înţelegi tu prin muncă?
— Munca înseamnă luptă.
— Deci, ai urât toate slujbele pe care le-ai avut? Asta spui?
Jeevan ridică din umeri. Distras, priveşte ceva de pe ecranul telefonului, chipul fiindu-i luminat în albastrul acestuia. Miranda îşi îndreaptă din nou atenţia spre casă. Are senzaţia că se află
într-un vis care se va termina din clipă-n clipă, numai că nu e sigură
dacă se străduieşte să se trezească sau să doarmă în continuare.
Maşina lui Elizabeth este toată numai curbe prelungi şi fâşii de 96
lumină reflectată. Miranda se gândeşte la locurile unde s-ar putea duce acum, că partea cu Los Angelesul s-a încheiat, iar ceea ce o surprinde e că primul loc care îi vine în minte este Neptune Logistics. Îi este dor de ordinea acelui loc, de flexibilitatea totală a slujbei ei de acolo, de aerul răcoros al birourilor lui Leon Prevant, de calmul lacului.
— Hei! strigă Jeevan brusc, şi exact în timp ce Miranda se răsuceşte, cu ţigara la jumătatea drumului spre gură, bliţul aparatului foto o ia prin surprindere.
Alte cinci fulgerări ale bliţului, în succesiune rapidă, iar ea se îndepărtează repede de el, tastează codul de acces şi intră pe poarta laterală, arsura primului fulger de lumină încă tulburându-i vederea. Cum de putuse să lase garda jos? Cum de fusese atât de proastă?
Dimineaţă, fotografia ei o să apară pe un site de bârfe: „Necazuri în paradis? Printre zvonurile despre infidelitatea lui Arthur, Miranda rătăceşte pe străzile Hollywoodului la ora patru, plângând şi fumând.” Şi fotografia, fotografia: Miranda, singură la orele mici ale dimineţii, cu lacrimi evidente în ochi, palidă în lumina bliţului, cu părul zburlit şi o ţigară între degete, cu buzele întredeschise şi o bretea a sutienului iţindu-se de sub rochia care îi alunecase pe umăr.
Dar, întâi, trebuie să facă faţă restului nopţii. Miranda închide poarta şi stă vreme îndelungată pe o bancă de piatră de lângă
piscină, tremurând. Luli sare pe bancă şi se aşază lângă ea. În cele din urmă, Miranda îşi şterge ochii, apoi se întorc împreună în casă, unde Elizabeth încă doarme, şi urcă la etaj, unde Miranda se opreşte şi ascultă la uşa dormitorului. Arthur sforăie. Ea deschide uşa de la biroul lui, care se află vizavi de al ei şi în care menajera are voie să
intre. Biroul lui Arthur este dureros de ordonat. Patru teancuri de scenarii pe biroul confecţionat din sticlă şi oţel. Un scaun ergonomic, o veioză elegantă. Alături de veioză, o cutie plată, din piele, cu un sertăraş care se deschide trăgând de un şnur. Îl deschide şi găseşte ce căuta, un blocnotes galben pe care ea l-a văzut scriind, însă, în noaptea asta, nu conţine decât un fragment neterminat din ultima scrisoare a lui Arthur către prietena lui din copilărie:
„Dragă V, Sunt zile ciudate. Am sentimentul că viaţa cuiva seamănă cu un film. Mă gândesc mult la viitor. Am aşa o…”
Nimic altceva. „Ai aşa o ce, Arthur? Ţi-a sunat telefonul în mijlocul propoziţiei?” În partea de sus a paginii se află data de ieri.
97
Pune blocnotesul înapoi, exact aşa cum l-a găsit, şi se foloseşte de poala rochiei pentru a şterge amprenta unui deget lăsată pe birou.
Privirea ei cade pe cadoul adus de Clark aseară, un prespapier din sticlă în care se află nori.
Când îl ia, constată că este o greutate plăcută în palmă. Este ca şi cum s-ar uita într-o furtună. În timp ce stinge lumina, îşi spune că ia prespapierul în biroul ei doar pentru a-l desena, dar ştie că o să-l păstreze pentru totdeauna.
Când se întoarce în biroul ei, aproape că mijesc zorii. Dr. Eleven, peisajul, câinele, o casetă de text pentru monologul interior al doctorului Eleven, de-a lungul părţii inferioare: „După moartea lui Lonagan, toată viaţa mi se pare ciudată. Am devenit un străin chiar şi faţă de mine.” Şterge şi scrie din nou: „După moartea lui Lonagan, m-am simţit ca un străin.” Sentimentul pare în regulă, dar cumva nu se potriveşte acestei imagini. Trebuie să mai existe una înainte de asta, detaliul unui bilet lăsat pe trupul căpitanului Lonagan de către un asasin din Undersea: „Nu am fost făcuţi pentru această
lume. Lăsaţi-ne să ne întoarcem acasă.”
În următoarea imagine, dr. Eleven ţine biletul în mână, în vreme ce stă pe stânca înclinată spre mare, cu căţeluşul aflat lângă cizmele sale. Gândurile lui:
„Prima propoziţie din biletul asasinului pare adevărată: nu am fost făcuţi pentru această lume. M-am întors în oraşul meu, la viaţa mea distrusă şi la casa mea stricată, la singurătatea mea, şi am încercat să uit dulceaţa vieţii pe Pământ.”
Prea lung şi melodramatic. Şterge şi scrie cu un creion moale:
„Am stat şi am privit casa mea stricată şi am încercat să uit dulceaţa vieţii pe Pământ.”
Un zgomot în spatele ei. Elizabeth Colton se sprijină de tocul uşii, ţinând un pahar de apă cu ambele mâini.
— Îmi pare rău, spune ea. N-am vrut să te deranjez. Am văzut că
lumina era aprinsă aici.
— Intră.
Miranda e surprinsă să-şi dea seama că, mai mult decât orice, este curioasă. O amintire a primei nopţi petrecute la hotelul Le Germain din Toronto, zăcând alături de Arthur, conştientizarea unui început. Iar acum, iată sfârşitul stând în pragul uşii, o femeie pe jumătate beată, cu picioarele ca nişte fuse în blugii săi mulaţi, ciufulită şi răvăşită – cu pete de rimel sub ochi, cu luciu de transpiraţie sub nas dar tot frumoasă, tot unul dintre cele mai 98
frumoase exemplare de soiul ei din Los Angeles, aparţinând Los Angelesului într-un mod în care Miranda ştie că nu va aparţine niciodată, indiferent cât de mult ar sta aici sau oricât de mult s-ar strădui. Elizabeth face un pas şi, pe neaşteptate, se prăbuşeşte pe podea. Dar, ca un mic miracol, reuşeşte să nu verse apa.
— Îmi pare rău, spune ea, sunt puţin cam nesigură.
— Nu suntem cu toţii? zice Miranda, dar, aşa cum se întâmplă
