RAYMONDE: În regulă. Este un proiect interesant. Ştiu că ideea este să-mi iei tu un interviu, dar aş putea să-ţi pun o întrebare mai întâi?
DIALLO: Desigur.
RAYMONDE: Ai fost bibliotecar mult timp…
DIALLO: Din Anul 4.
RAYMONDE: Acele comicsuri pe care tocmai ţi le-am arătat, cele cu staţia spaţială. Le-ai mai văzut vreodată sau altele din această
serie?
DIALLO: Nu, niciodată, nu fac parte din nicio serie pe care am 101
întâlnit-o. Ai spus că ţi le-a dăruit cineva?
RAYMONDE: Arthur Leander mi le-a dat. Actorul despre care ţi-am povestit.
102
17
Cu un an înainte de gripa georgiană, Arthur şi Clark s-au întâlnit la cină, în Londra. Arthur era în trecere prin oraş, în drum spre Paris, într-un moment când Clark se întâmpla să-şi viziteze părinţii, aşa că au stabilit să ia cina într-un colţişor al oraşului pe care Clark nu-l cunoştea foarte bine. Plecase mai devreme de-acasă, dar, la ieşirea din staţia de metrou, avu o viziune a telefonului său zăcând acolo unde îl lăsase, pe bufetul din bucătăria părinţilor lui, cu o aplicaţie de hărţi deschisă pe ecran. Lui Clark îi plăcea să creadă că
el cunoştea Londra, însă adevărul era că îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii de adult în New York, în siguranţă cu simplista reţea pentru idioţi a străzilor din Manhattan, iar în această seară anume, încrengătura de străzi londoneze i se părea de nedescâlcit. Strada lăturalnică pe care o căuta refuză să se materializeze, iar el se pomeni rătăcind, întârziind tot mai mult, furios şi ruşinat, luând-o înapoi pe drumul pe care venise şi cotind în alte direcţii. Când începu să plouă, opri un taxi.
— Cele mai uşor câştigate două lire din viaţa mea, spuse taximetristul când Clark îi zise adresa.
Taximetristul viră de două ori la stânga, într-o succesiune rapidă, şi ajunseră în faţa unui restaurant de pe o străduţă
lăturalnică despre care Clark ar fi putut jura că nu se aflase în acel loc, cu zece minute în urmă, când trecuse pe-acolo.
— Fireşte, rosti taximetristul, nu ştii unde te duci decât dacă ştii unde te duci.
Când Clark intră, Arthur îl aştepta în lumina unui bec dintr-un şir de becuri, într-un separeu din spate. Fusese o vreme când Arthur n-ar fi intrat în sala mare a unui restaurant, lungi perioade când singurul mod de a mânca fără să fie deranjat presupunea să stea cu spatele la sală şi să spere că nimeni nu-i va recunoaşte umerii gârboviţi şi frizura scumpă, dar acum, îşi dădu Clark seama, Arthur dorea să fie văzut.
— Doctore Thompson, spuse Arthur.
— Domnule Leander.
Descumpănirea de a vedea un contemporan în declin, amintirea unui chip mai tânăr spulberându-se în faţa realităţii fălcilor căzute, a pungilor de sub ochi, a ridurilor neaşteptate, apoi cumplita conştientizare a faptului că probabil arăţi la fel de îmbătrânit. „Îţi aminteşti când eram tineri şi superbi? vru Clark să întrebe. Îţi 103
aminteşti când nimic nu părea să aibă limite? Îţi aminteşti când părea imposibil ca tu să ajungi faimos, iar eu să-mi iau doctoratul?”
Dar, în loc de toate astea, îi ură prietenului său la mulţi ani.
— Ţi-ai amintit.
— Desigur, spuse Clark. Există un lucru care îmi place la zilele de naştere – nu se schimbă. Au acelaşi loc în calendar, an după an.
— Dar anii trec tot mai repede, ai observat?
Comandară băuturi şi aperitive, dar, în timp ce vorbeau, Clark se întreba dacă Arthur observase că un cuplu de la o masă alăturată
se uita la el şi şuşotea. Şi chiar dacă observase, nu părea să-l deranjeze deloc, în timp ce pe Clark acea atenţie îl făcea nervos.
— Pleci la Paris mâine? întrebă Clark între primul martini şi aperitive.
— Îmi vizitez fiul. Săptămâna asta, Elizabeth e cu el în vacanţă
acolo. A fost un an cumplit, Clark.
— Ştiu, zise Clark. Îmi pare rău.
Cea de-a treia soţie a lui Arthur îi dăduse recent actele de divorţ, iar predecesoarea ei îl dusese pe fiul lor la Ierusalim.
— De ce Israel? rosti Arthur nefericit. Partea asta n-o înţeleg.
Dintre toate locurile din lume.
— Nu s-a specializat în istorie la facultate? Poate că asta îi place, toată istoria locului.
— Cred că o să iau raţă, spuse Arthur, iar asta fu ultima dată
când vorbiră despre Elizabeth, de fapt ultima oară când vorbiră
despre ceva serios.
— Am fost indecent de norocos, zise Arthur mai târziu în seara aceea, la al patrulea lui martini.
