RAYMONDE: Destul de corect. Unele oraşe, după cum spuneam, unele oraşe sunt la fel ca acesta, oamenii vor să vorbească despre ce s-a întâmplat, despre trecut. În alte oraşe, discuţiile despre trecut sunt descurajate. Odată, am fost într-un oraş unde copiii habar n-aveau că lumea fusese cândva altfel, deşi ai fi crezut că toate maşinile alea ruginite şi firele de telefonie ar fi trebui să-i pună pe gânduri. Unele oraşe sunt mai uşor de vizitat decât altele. Unele oraşe au primari aleşi sau sunt conduse de comitete alese. Uneori, un cult preia controlul, iar acele oraşe sunt cele mai primejdioase.
DIALLO: În ce sens?
RAYMONDE: În sensul că sunt imprevizibile. Nu te poţi contrazice cu oamenii aceia pentru că trăiesc după o logică total diferită. De exemplu, ajungi într-un oraş unde toată lumea este îmbrăcată în alb. Îmi amintesc de un oraş pe care l-am vizitat o singură dată, chiar dincolo de graniţa teritoriului nostru obişnuit, 107
la nord de Kincardine, iar cei de-acolo ziceau că au fost salvaţi de gripa georgiană şi că au supravieţuit colapsului pentru că sunt oameni superiori şi fără de păcat. Ce poţi să răspunzi la asta? Nu este logic. Nu-i poţi contrazice. Fie îţi aminteşti de familia ta, pe care ai pierdut-o, fie capeţi gânduri ucigaşe.
108
4
Nava spaţială
109
19
Uneori, cei din Simfonia Itinerantă gândeau că fac un lucru nobil. Existau momente în jurul focurilor de tabără când cineva spunea ceva revigorant despre importanţa artei, iar toată lumea adormea mai uşor în seara aceea. Alteori, părea o modalitate dificilă
şi primejdioasă de a supravieţui şi care nu merita deloc, mai ales atunci când trebuiau să campeze între oraşe, când erau alungaţi cu focuri de armă din locuri ostile, atunci când călătoreau prin zăpadă
sau ploaie în teritorii primejdioase, actorii şi muzicienii având arme de foc şi arbalete, caii scoţând nori groşi de aburi, atunci când le era frig şi se temeau, şi picioarele le erau ude. Sau atunci când, ca acum, căldura era copleşitoare, iulie apăsându-i, la fel şi pereţii albi ai pădurii de pe marginile drumului, mergând anevoie şi întrebându-se dacă nu cumva vreun profet dezechilibrat sau oamenii lui îi urmăreau, certându-se între ei pentru a uita de spaima cumplită.
— Tot ce spun, zise Dieter la douăsprezece ore după ce plecaseră
din St. Deborah by the Water, este că sloganul de pe prima căruţă
ar fi mult mai profund dacă nu l-am fi luat din Star Trek.
Mergea alături de Kirsten şi de August.
„Supravieţuirea nu este suficientă”: Kirsten îşi tatuase aceste cuvinte pe antebraţul stâng, la 15 ani, iar de atunci se certase cu Dieter aproape permanent în legătură cu ele. Dieter avea sentimente puternice împotriva tatuajelor. Spunea că, odată, văzuse un om murind din cauza unui tatuaj infectat. Kirsten mai avea şi două
cuţite tatuate pe dosul încheieturii drepte, dar acestea îl deranjau mai puţin pe Dieter, fiind mai mici şi făcute pentru a marca anumite evenimente.
— Da, rosti Kirsten, cunosc opinia ta pe temă, dar rămâne replica mea favorită.
Îl considera pe Dieter unul dintre cei mai dragi prieteni. De-a lungul anilor, cearta legată de tatuaje îşi pierduse toţi spinii, devenind un soi de cameră familiară unde se întâlneau.
Era mijlocul dimineţii, soarele nu trecuse încă de vârfurile copacilor. Simfonia mersese aproape toată noaptea. Pe Kirsten o dureau picioarele şi simţea că delirează de epuizare. Se tot gândea că era ciudat că profetul avea un câine pe care îl chema la fel ca pe cel din comicsurile ei. Nu mai auzise niciodată numele „Luli”, nici înainte, nici după.
110
— Vezi, asta ilustrează toată problema, spuse Dieter. Cea mai bună actriţă de Shakespeare din teritoriu, iar replica ei favorită este din Star Trek.
— Toată problema legată de ce?
Kirsten simţea că deja era posibil să viseze şi tânjea cu disperare să facă o baie rece.
— Probabil că este una dintre cele mai bune replici scrise vreodată pentru un serial de televiziune, zise August. Aţi văzut episodul respectiv?
— Nu pot spune că-mi aduc aminte, recunoscu Dieter. N-am fost niciodată un fan adevărat.
— Kirsten?
Kirsten ridică din umeri. Nu era sigură dacă îşi amintea ceva, orice, din Star Trek sau dacă era doar ce îi povestise August de atâtea ori, încât începuse să vadă scenele în minte.
— Să nu-mi spui că n-ai văzut niciodată Star Trek: Vovager, rosti August plin de speranţă. Episodul cu acei borgi rătăciţi şi Seven of Nine?
— Aminteşte-mi, zise Kirsten, iar el se lumină vizibil.
În vreme ce el vorbea, Kirsten îşi îngădui să-şi imagineze că îşi amintea. Un televizor într-o sufragerie, o navă înaintând prin întunericul tăcut al spaţiului, fratele ei privind alături de ea, părinţii lor – ce bine ar fi dacă şi-ar aminti chipurile lor – undeva pe-aproape.
La începutul după-amiezii, Simfonia se opri pentru a se odihni.
Oare trimisese profetul oameni după ei sau li se îngăduise să plece?
Dirijoarea trimise cercetaşi pe drum. Kirsten se urcase pe bancheta conducătorului celei de-a treia căruţe. Un bâzâit monoton al insectelor din pădure, cai obosiţi păscând la marginea drumului.
Florile sălbatice care creşteau lângă drum erau abstracte din locul unde se afla ea, puncte roz, şi purpurii, şi albastre în iarbă.
Kirsten închise ochii. O amintire din fragedă copilărie, de dinainte de colaps: stând cu o prietenă pe o peluză, un joc în care închideau ochii, se concentrau din răsputeri şi încercau să
ghicească fiecare gândurile celeilalte. Ea nu renunţase niciodată cu totul la ideea că, dacă ajungea suficient de departe cu gândurile ei, era posibil să găsească pe cineva aşteptând-o, că, dacă doi oameni îşi îndreptau simultan gândurile unul spre celălalt, se puteau întâlni cumva la mijloc. „Charlie, unde eşti?” Ştia că efortul era prostesc.
Deschise ochii. Drumul era tot gol în spatele lor. Olivia culegea flori.
— Puţin mai departe, spunea dirijoarea undeva jos, iar caii fură
