— Are patru, rosti fata trăgându-şi nasul. Locuiesc în staţia de benzină.
Dirijoarea îi dădu fetei o batistă curată, pe care o scoase din buzunar.
— Cum te cheamă?
— Eleanor.
— Câţi ani ai, Eleanor?
113
— Doisprezece.
— De ce s-ar însura cu o fată de doisprezece ani?
— A avut un vis în care Dumnezeu i-a cerut să repopuleze Pământul.
— Normal, spuse clarinetul. Nu au cu toţii astfel de vise?
— Corect, mereu am crezut că este o condiţie pentru a fi profet, zise Sayid. La naiba, dacă eu eram profet…
— Părinţii tăi au îngăduit asta? întrebă dirijoarea făcându-le simultan semn clarinetului şi lui Sayid să tacă.
— Au murit.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Mă spionai în St. Deborah? întrebă Kirsten.
Fata clătină din cap.
— Nu ţi-a spus nimeni să ne urmăreşti?
— Nu, zise ea.
— I-ai cunoscut pe Charlie şi pe chitara a şasea?
Eleanor se încruntă.
— Charlie şi Jeremy?
— Da. Ştii unde au plecat?
— S-au dus la… la Muzeul Civilizaţiei.
Eleanor rosti cu mare grijă cuvântul „muzeu”, aşa cum rostesc oamenii cuvintele străine de a căror pronunţie nu sunt siguri.
— Ce anume?
August fluieră uşor.
— Ţi-au zis unde se duc?
— Charlie a spus că, dacă reuşesc vreodată să scap, acolo îi voi găsi.
— Am crezut că Muzeul Civilizaţiei este un zvon, rosti August.
— Ce anume este?
Kirsten nu auzise niciodată de el.
— Am auzit că e un muzeu înfiinţat de cineva într-un aeroport.
Gil îşi desfăcea harta, clipind miop. Îmi aduc aminte că un negustor mi-a zis asta, cu ani în urmă.
— Ne îndreptam oricum într-acolo, nu-i aşa? Se pare că ar fi lângă Severn City.
Dirijoarea privea peste umărul lui. Atinse un punct de pe hartă
aflat departe, spre sud, pe malul lacului.
— Ce ştim despre el? întrebă tuba. Locuiesc oameni acolo?
— Habar n-am.
— Ar putea fi o capcană, murmură tuba. S-ar putea ca fata să
ne atragă acolo.
