Îşi dorea foarte mult să intre în clădiri, împreună cu Kirsten şi August, dar Kirsten nu o lăsa niciodată să li se alăture.
— Nimic să merite a fi pomenit, spuse Kirsten, evitând cu grijă
să se gândească la scheletul din toaleta bărbaţilor, aţintindu-şi privirea asupra drumului. Doar piesa aia de flaut şi multă mizerie.
120
21
Interviul din Anul 15 continuă:
FRANÇOIS DIALLO: Cred că erai foarte mică atunci când a izbucnit gripa georgiană, când a avut loc colapsul.
KIRSTEN RAYMONDE: Aveam opt ani.
DIALLO: Iartă-mă, dar sunt fascinat să vorbesc cu oameni care erau copii pe vremea aceea, când a avut loc colapsul, şi nu prea am idee cum să exprim asta, însă aş vrea să ştiu ce-ţi trece prin minte când te gândeşti la modul cum s-a schimbat lumea în decursul vieţii tale.
RAYMONDE: (tăcere)
DIALLO: Sau, ca să mă exprim altfel…
RAYMONDE: Am înţeles întrebarea. Aş prefera să nu răspund.
DIALLO: Bine. În regulă. Sunt curios în legătură cu tatuajul tău.
RAYMONDE: Textul de pe braţul meu? „Supravieţuirea nu este suficientă”?
DIALLO: Nu, nu, celălalt. Cele două cuţite negre de pe încheietura dreaptă.
RAYMONDE: Ştii ce înseamnă astfel de tatuaje.
DIALLO: Dar poate că mi-ai putea spune…
RAYMONDE: Nu voi vorbi despre asta, François, iar tu ştii că nu e cazul să întrebi.
121
22
Când Kirsten se gândea la modul în care lumea se schimbase în decursul vieţii ei, gândurile ajungeau întotdeauna la Alexandra.
Aceasta ştia să tragă cu arma, dar lumea se îmblânzea. Existau şanse ca Alexandra, reflecta Kirsten, să-şi trăiască viaţa fără să
ucidă pe cineva. Era o fată de 15 ani mai copilăroasă decât fusese Kirsten.
Acum, Alexandra mergea tăcută, bosumflată că nu i se îngăduise să participe la expediţia din şcoală. Simfonia merse până spre seară, nori adunându-se, iar aerul apăsând-o, şiroaie de sudoare prelingându-se pe spinarea lui Kirsten. Cerul era jos şi întunecat la sfârşitul după-amiezii. Străbăteau o zonă rurală lipsită de străduţe.
Maşini ruginite se zăreau ici şi colo pe drum, abandonate unde rămăseseră fără carburant, căruţele ocolindu-le cu grijă. Fulgere şi tunete începută să apară, întâi în depărtare, apoi tot mai aproape.
În amurg, aşteptară furtuna adăpostiţi sub copacii de la marginea drumului, punându-şi corturile pe pământul ud după ce se isprăvi.
— Noaptea trecută, am visat că am văzut un avion, şopti Dieter.
Stăteau întinşi în întunericul din cortul lui, la câţiva centimetri distanţă. Fuseseră întotdeauna doar prieteni – într-un fel neclar, Kirsten îl considera rudă –, însă cortul ei vechi de 30 de ani cedase în cele din urmă, acum un an, iar ea nu reuşise încă să găsească
altul. Din motive evidente, nu mai împărţea cortul cu Sayid, aşa că
Dieter, care avea unul dintre cele mai mari corturi din Simfonie, o găzduise. Kirsten auzi voci slabe de-afară, tuba şi prima vioară, care stăteau de veghe, mişcările neobosite ale cailor legaţi între cele trei căruţe pentru mai multă siguranţă.
— Nu m-am mai gândit la un avion de atât de mult timp.
— Asta pentru că eşti foarte tânără. O uşoară iritare în vocea lui.
Nu-ţi mai aminteşti nimic.
— Ba îmi amintesc unele lucruri. Sigur că îmi amintesc. Aveam opt ani.
Dieter avea 20 de ani când lumea se sfârşise. Principala diferenţă
între Dieter şi Kirsten era că Dieter îşi amintea totul. Ea îi ascultă
respiraţia.
— Mă uitam după ele, spuse el. Mă gândeam la ţările aflate de cealaltă parte a oceanului, mă întrebam dacă nu cumva unele dintre ele nu fuseseră cumva cruţate. Dacă aş fi văzut vreun avion, asta ar 122
fi însemnat că încă mai decolau avioane de undeva. Vreme de un deceniu după pandemie, am tot cercetat cerul.
— A fost un vis frumos?
