— În vis, eram atât de fericit, şopti el. Am ridicat privirea şi l-am văzut – avionul sosise în sfârşit. Încă mai exista civilizaţie pe undeva.
Am căzut în genunchi. Am început să plâng şi să râd, şi atunci m-am trezit.
Se auzi o voce de-afară, cineva le rostea numele.
— Schimbul doi, şopti Dieter. E rândul nostru.
Primul schimb se ducea la culcare. Nu avu nimic de raportat.
— Doar afurisiţi de copaci şi bufniţe, murmură tuba.
Schimbul al doilea respectă aranjamentul obişnuit: Dieter şi Sayid aveau să cerceteze drumul un kilometru în urma lor, Kirsten şi August aveau să stea de veghe în tabără, iar a patra chitară şi oboiul aveau să cerceteze drumul un kilometru în faţă. Cercetaşii porniră în direcţii diferite, iar Kirsten rămase singură cu August.
Dădură ocol taberei, apoi rămaseră în picioare pe drum, ascultând şi urmărind orice mişcare. Norii se risipiră, dând la iveală stelele.
Licărul scurt al unui meteor sau poate un satelit care cădea. Oare aşa arătaseră avioanele noaptea, doar fâşii de lumină pe cer? Kirsten ştia că zburaseră cu sute de kilometri la oră, viteze de neînchipuit, dar nu era sigură ce-ar fi însemnat viteze de sute de kilometri la oră.
Pădurea era plină de mici zgomote: picături de ploaie care cădeau din copaci, mişcările animalelor, o adiere uşoară.
Nu-şi amintea cum arătaseră avioanele în zbor, dar îşi amintea că se aflase în unul. Amintirea era mai puternică decât majoritatea celorlalte de pe vremea de dinainte, ceea ce o făcea să creadă că se petrecuse foarte aproape de sfârşit. Avea şapte sau opt ani atunci şi se dusese la New York cu mama ei, cu toate că nu-şi amintea de ce.
Îşi amintea doar că zburaseră înapoi spre Toronto noaptea, mama ei bând un pahar cu ceva în care zornăiau cuburi de gheaţă şi care reflecta lumina. Îşi amintea băutura, dar nu şi chipul mamei ei. Îşi lipise fruntea de geam şi văzuse mănunchiuri şi puncte de lumină
în întuneric, constelaţii risipite, legate între ele prin drumuri sau singure. Frumuseţea peisajului, singurătatea, gândul la toţi acei oameni care îşi trăiau vieţile, fiecare lumină de pe verandă indicând altă casă, altă familie. Aici, pe acest drum, două decenii mai târziu, norii se îndepărtară şi dădură la iveală luna, iar August se uită la ea în lumina bruscă.
— Mi se zburleşte părul pe ceafă, murmură el. Crezi că suntem singuri aici?
123
— N-am auzit nimic.
Încet, dădură din nou ocol taberei. Voci abia audibile din interiorul unui cort sau două, suspine şi mişcări uşoare ale cailor.
Ascultară şi priviră cu atenţie, dar drumul era încremenit. Ea nu auzi nimic altceva decât pădurea.
— În astfel de momente, vreau să mă opresc, şopti August. Tu te gândeşti vreodată să te opreşti?
— Adică să nu mai călătoreşti?
— Te gândeşti vreodată la asta? Trebuie să existe o viaţă mai stabilă decât asta.
— Cu siguranţă, dar în ce altă viaţă aş putea să-l joc pe Shakespeare?
Chiar în clipa aceea se auzi un sunet, o perturbare a suprafeţei nopţii la fel de rapidă ca aruncarea unei pietre în apă. Un ţipăt curmat brusc? Oare strigase cineva? Dacă ar fi fost singură, Kirsten poate ar fi crezut că i se păruse, însă August dădu din cap când ea se uită la el. Sunetul se auzise de departe de pe drum, din direcţia din care veniseră. Rămaseră nemişcaţi, cu urechile ciulite, dar nu auziră nimic.
— Trebuie să-i trezim pe cei din schimbul trei.
Kirsten îşi scoase cele mai bune două pumnale de la cingătoare.
August dispăru printre corturi. Auzi vocea lui estompată – „Nu ştiu, un sunet, poate o voce pe drum. Trebuie să ne luaţi locul, ca noi să
ne ducem să verificăm” –, iar două umbre apărură ca să le ia locul, nesigure pe picioare şi căscând.
August şi Kirsten se îndreptară cât de repede şi silenţios era posibil în direcţia din care auziseră zgomotul. Pădurea forma mase întunecate de o parte şi de cealaltă a drumului, însufleţită şi plină
de foşnete indescifrabile, umbre ca smoala în lumina strălucitoare a lunii. O clipă mai târziu se desluşiră bătăi îndepărtate de aripi mici, păsări trezite din somn, spectre negre înălţându-se şi rotindu-se pe fundalul stelelor.
— Ceva le-a deranjat, rosti Kirsten încet, cu gura aproape de urechea lui August.
— Bufniţa?
Vocea lui era la fel de joasă ca a ei.
— Credeam că bufniţa zboară la alt unghi. Păsările s-au îndreptat mai mult spre nord.
— Să avem răbdare.
Aşteptară în umbrele de la marginea drumului, încercând să
respire fără zgomot, încercând să privească în toate părţile în acelaşi 124
timp. Claustrofobia pădurii. Primii câţiva copaci vizibili în faţa ei, contrastele monocrome dintre umbrele negre şi lumina albă a lunii, iar dincolo de ele, neîntrerupta sălbăticie de la un ocean la altul, cu atât de puţini oameni rămaşi între cele două ţărmuri. Kirsten şi August priviră cu atenţie drumul şi pădurea, dar, dacă exista ceva care îi privea pe ei, acel ceva nu se zărea.
— Hai să mergem mai departe, şopti August.
Îşi reluară înaintarea precaută pe drum, Kirsten strângând pumnalele cu atâta forţă, încât pulsul îi bătea în palme. Trecură
mult de punctul unde ar fi trebuit să fi fost cercetaşii, trei kilometri, patru, căutând urme. La prima lumină a zorilor, se întoarseră pe unde veniseră, tăcuţi într-o lume de ciripeli tumultuoase. Nu exista nici urmă de cercetaşi, nimic la marginile pădurii, nici urme de paşi, nici urme de labe de animale mari, nici crengi rupte de curând sau sânge. Era ca şi cum Dieter şi Sayid dispăruseră de pe faţa pământului.
