— Mulţumesc, îi zise ea când îl întâlni după aceea.
El dădu din cap, dar nu zise nimic.
Casele începură să dispară, iar terenul deveni tot mai sălbatic.
Trebuiră să se oprească de trei ori pentru a îndepărta copaci căzuţi.
Se folosiră de fierăstraie pentru două persoane, lucrând cât mai repede posibil, cu transpiraţia mustind din haine, cercetaşi fiind postaţi din loc în loc pentru a supraveghea drumul şi pădurea, tresărind şi aţintindu-şi armele la cele mai mici zgomote. Kirsten şi August merseră înainte, în ciuda obiecţiilor dirijoarei. La opt sute de metri dincolo de căruţele blocate, dădură peste o câmpie.
— Un teren de golf, rosti August. Ştii ce înseamnă asta.
Cândva, găsiseră în clădirea unui club de golf două sticle de scotch pline şi o conservă cu măsline de cocktail, în mod miraculos comestibile, iar de atunci August tot încercase să aibă parte de o experienţă asemănătoare.
Clădirea clubului se afla la capătul unei alei lungi, fiind ascunsă
în spatele unui pâlc de copaci. Fusese arsă, iar acoperişul atârna ca o ţesătură peste cei trei pereţi rămaşi în picioare. Maşinuţele de golf zăceau răsturnate pe o parte în iarbă. Cerul se întuneca şi le era greu să vadă ceva înăuntru în lumina de dinaintea furtunii, doar sclipirile sticlei sparte din locurile unde fuseseră ferestrele.
Acoperişul fiind pe jumătate căzut, era periculos să intre. În capătul îndepărtat, găsiră un mic lac artificial cu un debarcader putrezit, un tremur de mişcare zărindu-se sub suprafaţa apei. Se întoarseră la caravană ca să ia echipamentul de pescuit. Primul şi al treilea violoncel tăiau ultimul copac căzut.
În micul lac de pe terenul de golf erau atât de mulţi peşti, încât puteau fi prinşi cu minciogul, culegându-i din apa ticsită. Peştii erau mici şi maronii, neplăcuţi la atingere. Se auzi un tunet în depărtare, iar la puţin timp după aceea căzură primele picături de ploaie.
August, care avea mereu instrumentul de cântat la el, înveli cutia viorii într-o folie de plastic pe care o ţinea în geantă. Îşi continuară
130
treaba pe ploaia torenţială, Kirsten trăgând minciogul prin apă, iar August scoţându-le măruntaiele şi spălându-i. Ştia că ea nu suporta să cureţe peşte – era ceva ce ea văzuse pe drum, în primul an de la plecarea din Toronto, o impresie trecătoare a unei viziuni pe care nu şi-o putea aminti exact, dar care o făcea să-i fie rău când încerca să
se gândească la asta –, iar el fusese întotdeauna înţelegător. Abia îl putea vedea prin ploaie. Pentru o clipă, reuşi să uite că trei oameni dispăruseră. Când furtuna conteni în cele din urmă, umplură
minciogul cu peşti şi se întoarseră pe alee. Din pământ se ridicau aburi. Găsiră locul unde copacii căzuţi fuseseră tăiaţi şi îndepărtaţi de pe drum, însă Simfonia plecase.
— Poate că au trecut pe drum în timp ce pescuiam, spuse August.
Era singura concluzie rezonabilă. Confirmaseră ruta cu dirijoarea înainte de a se întoarce pe terenul de golf ca să
pescuiască. Micul lac era suficient de departe de drum ca să nu vadă
Simfonia, ascunşi cum erau în spatele clădirii clubului, iar zgomotul trecerii Simfoniei probabil că fusese acoperit de furtună.
— S-au mişcat repede, zise Kirsten, dar simţea un nod în stomac, iar August îşi zornăia obiectele din buzunar. De ce să fi pornit Simfonia la drum pe o ploaie torenţială dacă nu apăruse o urgenţă
neaşteptată? Furtuna îndepărtase orice urme de pe drum, frunze şi rămurele acopereau pe alocuri asfaltul şi se făcuse din nou foarte cald. Cerul arăta de parcă se spărsese, petice de albastru apărând printre nori.
— Peştii o să se strice repede pe căldura asta, spuse August.
Aceasta era o dilemă. Fiecare celulă din trupul lui Kirsten ţipa să
plece pe urmele Simfoniei, dar era mai sigur să aprindă un foc în lumina zilei, plus că, în acea dimineaţă, nu mâncaseră decât o fâşie sau două de carne de iepure uscată. Adunară lemne ca să facă focul, dar, desigur, toate erau ude, aşa că dură mult până reuşiră să
aprindă o flacără mică. Focul scotea mult fum, iar ochii îi usturară
cât pregătiră mâncarea, dar fumul măcar înlocui duhoarea de peşte din hainele lor. Mâncară cât de mult peşte putură şi luară cu ei restul, în minciog, apoi porniră pe jumătate îngreţoşaţi la drum, trecând de terenul de golf, de câteva case care era evident că
fuseseră jefuite cu ani în urmă, mobilierul distrus fiind împrăştiat pe peluze. După o vreme, aruncară peştele – se strica din cauza căldurii – şi grăbiră pasul, mergând cât de repede puteau, însă
Simfonia tot nu se vedea, deşi, cu siguranţă, ar fi trebuit să dea de urmele ei deja, urme de copite sau de paşi, sau de roţi pe drum. Nu 131
vorbeau.
În preajma amurgului, drumul trecu pe sub o autostradă.
Kirsten se urcă pe pasarelă ca să se uite în depărtare, sperând că
Simfonia era poate chiar în faţă, însă drumul cotea către strălucirea îndepărtată a unui lac şi dispărea în spatele copacilor. Autostrada era un ambuteiaj încremenit care se întindea pe kilometri întregi, cu copăcei crescând printre maşini şi mii de parbrize reflectând cerul.
Pe scaunul şoferului celei mai apropiate maşini se afla un schelet.
Dormiră sub un copac de lângă pasarelă, lipiţi unul de altul pe folia de plastic a lui August. Kirsten dormi cu intermitenţe, de fiecare dată când se trezea fiind conştientă de pustietatea din jur, de absenţa oamenilor şi a animalelor, şi a căruţelor. Infernul este absenţa oamenilor care îţi sunt dragi.
132
24
În a doua lor zi fără Simfonie, Kirsten şi August dădură peste un şir de maşini trase pe marginea drumului. Era dimineaţă târziu, căldura se înteţea, iar liniştea cuprindea totul în jur. Lacul nu se mai vedea. Maşinile aruncau umbre arcuite. Fuseseră golite, nu existau oase pe locurile din spate sau obiecte abandonate care să
sugereze că locuise cineva prin apropiere sau trecuse pe-acolo. O
oră mai târziu, ajunseră la o benzinărie, o clădire joasă, încă în picioare, singuratică de la marginea şoselei, cu o siglă reprezentând o scoică galbenă, vehiculele fiind îngrămădite şi blocându-se unul pe altul la pompe. Unul dintre ele avea culoarea untului topit şi un scris cu negru pe laterală. Kirsten îşi dădu seama că era un taxi din Chicago. Într-una din ultimele zile, cineva luase unul dintre ultimele taxiuri din oraşul cuprins de haos, negociase un preţ şi pornise spre nord. Două găuri de glonţ se vedeau în portiera şoferului. Un câine lătră, iar ei încremeniră cu mâinile pe arme.
