125
23
— Pur şi simplu, nu înţeleg, spuse tuba la mijlocul dimineţii, după câteva ore în care îi căutaseră pe Sayid şi pe Dieter.
Nimeni nu înţelegea. Nimeni nu răspunse. Dispariţia lor era de neînţeles. Nu găsiră nicio urmă. Împărţiţi în echipe de câte patru, membrii Simfoniei căutaseră cu înverşunare, metodic, dar pădurea era deasă şi sufocată de tufişuri – era posibil să fi trecut la un metru de Dieter şi de Sayid şi să nu-şi fi dat seama. În acele prime ore, existaseră momente când Kirsten îşi închipuise că probabil fusese o neînţelegere, că Dieter şi Sayid trecuseră cumva pe lângă ei pe întuneric, o luaseră pe un drum greşit, că vor apărea din clipă în clipă, cerându-şi scuze, dar cercetaşii bătuseră drumul înainte şi înapoi kilometri întregi. Iarăşi şi iarăşi, Kirsten rămase nemişcată în pădure, ascultând. Oare o privea cineva? Oare nu cumva, chiar acum, călcase cineva pe o creangă? Dar singurele zgomote erau cele făcute de celelalte echipe de căutare, iar fiecare se simţea privit. Se întâlneau în pădure şi la anumite intervale pe drum, se uitau unii la ceilalţi şi nu spuneau nimic. Trecerea lentă a soarelui pe cer, aerul unduindu-se deasupra drumului din pricina fierbinţelii.
Când începu să se înnopteze, se adunară lângă căruţa din faţă, care cândva fusese o camionetă Ford cu benă lungă. „Pentru că
supravieţuirea nu este suficientă”, cuvintele pictate pe coviltir ca răspuns la întrebarea care îi frământase pe membrii Simfoniei de când porniseră la drum. Cuvintele erau foarte albe în seara tot mai întunecată. Kirsten, în picioare lângă calul favorit al lui Dieter, îi apăsă palma pe trup. Animalul o privi cu un enorm ochi negru.
— Am călătorit atât de departe împreună, spuse dirijoarea.
Câteodată, lumina are calitatea de a estompa urmele anilor.
Uneori, când Kirsten şi August stăteau amândoi de santinelă în zori, ea se uita la el în timp ce soarele se ridica şi, pentru o fracţiune de secundă, putea vedea cum arătase ca băieţel. Dar aici, pe acest drum, dirijoarea părea mult mai bătrână decât cu o oră în urmă. Îşi trecu o mână prin părul scurt şi cărunt.
— De patru ori în toţi aceşti ani, membrii Simfoniei s-au despărţit de Simfonie, dar de fiecare dată au respectat protocolul despărţirii, după care ne-am întâlnit la destinaţie. Alexandra?
— Da?
— Vrei, te rog, să rosteşti protocolul despărţirii?
Acesta fusese învăţat de toţi.
126
— „Noi niciodată nu călătorim fără a avea o destinaţie, spuse Alexandra. Dacă ne despărţim vreodată, dacă te desparţi vreodată
de Simfonie pe drum, ajungi la destinaţie şi aştepţi.”
— Şi care este destinaţia de-acum?
— Muzeul Civilizaţiei de pe aeroportul din Severn City.
— Da.
Dirijoarea rămase tăcută, uitându-se la ei. Pădurea era întunecată acum, dar mai exista ceva lumină în culoarea cerului de deasupra drumului, ultimele nuanţe de roz ale apusului dungând norii.
— Mă aflu pe drumuri de cincisprezece ani, iar Sayid mi-a fost alături de doisprezece. Dieter, chiar de mai mulţi.
— Am fost împreună de la început, spuse Gil. Am plecat împreună din Chicago.
— Nu-l părăsesc pe niciunul din ei de bunăvoie. Ochii dirijoarei străluceau. Dar nu vă voi pune în primejdie rămânând aici o zi în plus.
În noaptea aceea, dublară paza, echipe de patru, în loc de doi, şi porniră la drum înainte de ivirea zorilor. Aerul era umed între zidurile pădurii, iar norii periau cerul deasupra lor. Miros de pin în aer. Kirsten mergea alături de prima căruţă, încercând să nu se gândească la nimic. Senzaţia de a fi captivă într-un coşmar cumplit.
Se opriră la sfârşitul după-amiezii. Verile înfierbântate ale acestui secol, această dogoare imposibilă. Lacul strălucea printre copaci. Acesta fusese cândva unul dintre acele locuri care nu era nici suburbie, dar nici nu se putea spune că nu era, o zonă
intermediară unde casele se aflau pe parcele împădurite. Se aflau deja la trei zile distanţă de aeroport. Kirsten se aşeză pe un buştean, cu capul în mâini, gândind „Unde sunteţi, unde sunteţi, unde sunteţi?”, şi nimeni n-o deranjă până când August nu veni lângă ea.
— Îmi pare rău, spuse el.
— Cred că au fost răpiţi, zise ea fără să-şi ridice capul, şi nu am cum să nu mă gândesc la ce spunea profetul în St. Deborah, chestia aia cu lumina.
— Nu cred că l-am auzit. Împachetam lucrurile.
— Ei se consideră lumină.
— Şi ce-i cu asta?
— Dacă eşti lumină, spuse ea fără să-şi ridice capul, atunci duşmanii tăi sunt întuneric, nu-i aşa?
— Presupun.
127
— Dacă tu eşti lumina, iar duşmanii tăi sunt întunericul, atunci nu există nimic ce să nu poţi justifica. Nu există nimic căruia să
nu-i poţi supravieţui, pentru că nu există nimic ce să nu faci.
El suspină.
— Nu putem decât să ne păstrăm speranţa, rosti el. Trebuie să
presupunem că situaţia se va mai limpezi.
Dar patru echipe porniră în căutarea cinei şi numai trei şi jumătate se întoarseră.
