— M-am răsucit şi ea a dispărut, spuse Jackson despre Sidney, clarinetul.
Se întorsese în tabără singur şi zguduit. Jackson le povesti că
găsiseră un râu, la vreo patru sute de metri distanţă. El îngenunchease pe mal ca să-şi umple bidonul, iar când îşi ridicase privirea, ea nu mai era. Căzuse în apă? El spuse că nu, ar fi auzit un pleoscăit, unde mai pui că se afla în aval, aşa că ea ar fi trecut pe lângă el. Era un râu mic, iar malurile nu erau abrupte. Era numai pădure în jurul lui şi avusese impresia că îl urmărea cineva. O
strigase pe nume, dar nu o găsise nicăieri. Observase atunci că
păsările încetaseră să cânte. Pădurea încremenise.
După ce termină de povestit, o clipă, nimeni nu zise nimic.
Simfonia se adună aproape în jurul lui.
— Unde-i Olivia? întrebă Lin brusc.
Olivia era în prima căruţă, jucându-se cu o păpuşă de cârpe.
— Vreau să te am sub ochi, şopti Lin. Nu doar sub ochi, vreau să te pot atinge. Înţelegi?
— Ea era apropiată de Dieter, spuse primul oboi.
Acest lucru era adevărat, aşa că rămaseră toţi tăcuţi, gândindu-se la clarinet şi scotocind prin amintiri în căutare de indicii. Oare fusese ea însăşi în ultima vreme? Nimeni nu era sigur.
Oare ce însemna să fii tu însuţi în aceste zile de nedescris? Oare cum trebuia să fie cineva?
— Te simţi hăituită? întrebă Alexandra.
Părea plauzibil. Kirsten se uită peste umăr, în umbrele copacilor.
Fu organizată o echipă de căutare, însă nu mai era lumină.
Aprinderea unui foc părea primejdioasă, aşa că mâncară din rezervele conservate, carne de iepure uscată şi mere uscate, apoi se pregătiră pentru o noapte dificilă. Dimineaţă, întârziară plecarea cinci ore ca să o caute, însă nu reuşiră s-o găsească. Porniră din nou pe o căldură dogoritoare.
— Este logic să fi fost toţi răpiţi? August mergea alături de 128
Kirsten. Dieter, Sayid, clarinetul?
— Cum să-i captureze cineva fără să facă pic de zgomot? Avea un nod în gât. Îi era greu să vorbească. Poate că au plecat pur şi simplu.
— Să ne fi abandonat?
— Da.
— De ce ar fi făcut-o?
— Nu ştiu.
Mai târziu în acea zi, cineva se gândi să caute prin lucrurile clarinetului şi găsi un bilet. Începutul unei scrisori: „Dragi prieteni, mă simt incomensurabil de obosită, aşa că mă duc în pădure să mă
odihnesc.” Asta era tot. Data sugera că fie fusese scris cu 11 luni în urmă, fie clarinetul nu ştiuse exact ce lună şi ce an erau – ori una, ori alta. Niciunul dintre scenarii nu era improbabil. Aceasta era o epocă în care datele exacte rar erau relevante, iar ţinerea socotelii presupunea o oarecare dăruire. Biletul fusese împăturit de mai multe ori şi se înmuiase de-a lungul îndoiturilor.
— Putem doar să speculăm, spuse primul violoncel. Ca şi cum l-a scris cu un an în urmă, apoi s-a răzgândit. Nu dovedeşte nimic.
— Asta presupunând că l-a scris cu un an în urmă, zise Lin. Se poate să-l fi scris săptămâna trecută. Cred că indică tendinţe suicidare.
— Unde eram cu un an în urmă? Îşi aminteşte cineva?
— Mackinaw City, rosti August. New Petoskey, East Jordan, aşezările alea mici de pe coastă, în drum spre New Sarnia.
— Nu-mi aduc aminte ca ea să fi părut schimbată cu un an în urmă, spuse Lin. Era tristă?
Nimeni nu era sigur. Cu toţii simţeau că ar fi trebuit să fie mai atenţi. Totuşi, cercetaşii raportară că nu era nimeni pe drum nici în spate, nici în faţă. Era imposibil să nu-şi imagineze că erau urmăriţi din pădure.
Ce era Simfonia fără Dieter, fără clarinet şi fără Sayid? Kirsten îşi dădu seama că îl considerase pe Dieter un fel de frate mai mare, poate un văr, un element de susţinere în viaţa ei şi în viaţa Simfoniei. Într-un mod abstract, părea imposibil ca Simfonia să
continue a exista fără el. Nu fusese niciodată apropiată de clarinet, dar clarinetul era remarcabil prin absenţa sa. Cu Sayid vorbea numai ca să se certe, dar gândul că îi făcuse rău cineva era agonie pură. Abia putea să respire şi lacrimile îi curgeau pe obraji.
Târziu în acea zi, găsi o bucată de hârtie împăturită în buzunar.
129
Recunoscu scrisul lui August.
Un fragment pentru prietena mea…
Dacă sufletul tău ar părăsi acest pământ, te-aş urma şi te-aş găsi Tăcută, nava mea spaţială suspendată-n noapte.
Ea nu-i remarcase niciodată înclinaţiile poetice şi fu nespus de mişcată de gestul lui.
