— Ne-am mai întâlnit, spuse Kirsten. Nu-i aşa? Nu eraţi în St.
Deborah by the Water cu doi ani în urmă? Îmi amintesc de gemenii cu păr roşcat care m-au urmărit când mă plimbam prin oraş.
Finn se încordă, iar ea îşi dădu seama după zvâcnetul braţului că el era cât pe ce să ridice puşca.
— Profetul v-a trimis?
— Poftim? Nu. Nu, nici vorbă. Doar am trecut prin acel oraş.
— Şi am plecat de-acolo cât de repede am putut, adăugă August.
Facem parte din Simfonia Itinerantă.
Finn zâmbi.
— Ei bine, asta explică vioara, zise el. Îmi amintesc bine de Simfonie. Mâna i se relaxă pe puşcă, iar momentul tensionat trecu.
Nu pot spune că mi-a plăcut vreodată Shakespeare din cale-afară, dar a fost cea mai bună muzică pe care am auzit-o de ani de zile.
— Mulţumesc, spuse August.
— Aţi părăsit oraşul după ce profetul a preluat conducerea?
întrebă Kirsten.
August manevra pompa în vreme ce Kirsten ţinea bidoanele sub robinet, apa rece stropindu-i mâinile.
— Cei mai demenţi şi blestemaţi oameni pe care i-am întâlnit în toată viaţa mea, zise el. Primejdioşi ca naiba. Câţiva dintre noi ne-am luat copiii şi am şters-o de acolo.
— I-ai cunoscut pe Charlie şi pe Jeremy?
Kirsten puse la loc capacele şi băgă bidoanele în raniţa ei şi în geanta lui August.
— Erau muzicieni, nu-i aşa? Ea era negresă, iar el, asiatic?
— Da.
— Nu prea bine. Ne salutam doar. Au plecat împreună cu bebeluşul lor, cu câteva zile înaintea mea.
— Ştii unde s-au dus?
— Habar n-am.
— Ne poţi spune ce se află mai departe pe drum?
— Nu e nimic pe kilometri întregi. Două oraşe abandonate, nelocuite de nimeni, din câte ştiu. După aceea, Severn City şi lacul.
— Ai fost vreodată acolo?
Se îndreptau spre drum. Kirsten se uită dintr-o parte la bărbat, iar cicatricea se văzu clar: un „t” cu o linie în plus, simbolul pe care îl văzuse desenat cu spray pe unele clădiri din St. Deborah by the 135
Water.
— În Severn City? De la colaps, nu.
— Cum este, întrebă Kirsten, să trăieşti aici, în afara unui oraş?
— E linişte. Finn ridică din umeri. N-aş fi riscat asta cu opt sau zece ani în urmă, dar, cu excepţia profetului, a fost un deceniu foarte liniştit. Ezită. N-am fost foarte cinstit cu voi. Cunosc locul despre care vorbiţi – muzeul. Se pare că sunt destul de mulţi oameni acolo.
— N-ai fost tentat să te duci acolo când ai plecat din St. Deborah?
— Se pare că profetul e de-acolo, spuse el. Acei oameni de la aeroport. Dacă sunt oamenii profetului?
Kirsten şi August merseră mai mult în tăcere. O căprioară
traversă drumul în faţa lor şi se opri să se uite la ei înainte de a dispărea printre copaci. Frumuseţea acestei lumi din care aproape toţi dispăruseră. Dacă infernul sunt ceilalţi oameni, ce este o lume aproape complet lipsită de oameni? Poate că, în curând, omenirea se va stinge pur şi simplu, dar lui Kirsten acest gând i se păru mai degrabă paşnic decât trist. Atât de multe specii apăruseră, iar mai târziu dispăruseră de pe acest Pământ – ce mai conta una în plus?
De fapt, câţi oameni mai rămăseseră?
— Cicatricea lui, rosti August.
— Ştiu. Şi unde-i Simfonia? De ce să fi schimbat ruta?
August nu răspunse. Existau foarte multe motive pentru care Simfonia s-ar fi putut abate de la traseul plănuit. Au fost ameninţaţi cumva şi s-au decis să aleagă o cale mai puţin directă. Gândindu-se mai bine, au decis că o altă rută era mai rapidă şi se aşteptau să se întâlnească la aeroport cu Kirsten şi cu August. Cotiseră unde nu trebuia şi dispăruseră în peisaj.
La începutul după-amiezii, August găsi o alee. Se odihneau la umbră când el se ridică şi traversă drumul. Kirsten remarcase pâlcul de copaci tineri de-acolo, dar fusese prea obosită şi prea toropită de căldură pentru a se gândi ce însemnau. August se lăsă
într-un genunchi şi pipăi solul.
