— Pietriş, spuse el.
Era o alee pe care crescuse atâta vegetaţie, încât aproape că
dispăruse complet. Pădurea făcea loc unei poieni în care se aflau o casă cu două niveluri, două maşini ruginite şi o camionetă cu cauciucurile distruse. Aşteptară o vreme la marginea pădurii, dar nu observară nicio mişcare.
Uşa din faţă era încuiată, un detaliu neobişnuit. Dădură ocol 136
casei, însă şi uşa din spate era încuiată. Kirsten o descuie cu un şperaclu. Din clipa în care păşiră în sufragerie, le fu clar că nimeni altcineva nu mai fusese aici. Perne decorative erau frumos aranjate pe canapea. O telecomandă se afla pe măsuţa de cafea acoperită de praf. Se uitară unul la altul cu sprâncenele ridicate peste cârpele cu care îşi acoperiseră feţele. De ani de zile, nu mai dăduseră peste o casă neatinsă.
În bucătărie, Kirsten îşi trecu degetele peste şirul de farfurii din uscătorul de vase şi luă câteva furculiţe care aveau să-i fie mai târziu de folos. La etaj se afla o cameră care, cândva, îi aparţinuse unui copil. Copilul în chestiune încă era prezent, nişte rămăşiţe în pat – Kirsten trase o cuvertură peste capul său, în vreme ce August cerceta baia de la parter –, iar pe perete se afla o fotografie înrămată
a unui băiat cu părinţii lui, cu toţii zâmbind şi radiind de fericire, băiatul într-o uniformă de liga mică, părinţii îngenuncheaţi de o parte şi de cealaltă a lui. Auzi paşii lui August în spatele ei.
— Uite ce-am găsit, spuse el.
Găsise o machetă din metal a navei Enterprise. Ridică în lumina soarelui obiectul strălucitor de dimensiunea unei libelule. Acela fu momentul când Kirsten remarcă posterul de deasupra patului, care înfăţişa un sistem solar, Pământul fiind un punctuleţ albastru lângă
Soare. Băiatului îi plăcuseră baseballul şi spaţiul cosmic.
— Ar trebui s-o luăm din loc, rosti Kirsten după o clipă.
Privirea lui August se oprise asupra patului. Ea ieşi prima din cameră, ca el să poată rosti una dintre rugăciunile lui, cu toate că
nu era prea sigură dacă „rugăciune” era cuvântul potrivit. Când murmura lângă morţi, părea că doar vorbeşte cu ei. „Sper că ţi-ai găsit pacea la sfârşit”, îl auzise ea zicând. Sau: „Ai o casă cu adevărat frumoasă. Îmi pare rău că-ţi iau cizmele.” Sau: „Oriunde te-ai afla, sper că şi familia ta e acolo.” Copilului din pat îi vorbi atât de încet, încât Kirsten nu reuşi să audă. Singurele cuvinte pe care le desluşi fură „sus la stele”, după care se îndreptă repede spre dormitorul principal, ca el să n-o surprindă trăgând cu urechea, însă văzu că
August fusese deja acolo – părinţii băiatului muriseră în patul lor, iar un nor de praf plutea deasupra lor, de la păturile ridicate de August pentru a le acoperi feţele.
În baia aferentă, Kirsten închise ochii pentru o secundă în timp ce apăsă întrerupătorul de lumină. Fireşte, nimic nu se întâmplă, dar, ca de obicei în astfel de momente, se pomeni făcând eforturi pentru a-şi aminti cum fusese când acest gest avea consecinţe: să
137
intri într-o cameră, să apeşi întrerupătorul, iar încăperea să fie inundată de lumină. Din păcate, nu era sigură dacă îşi amintea sau doar îşi imagina că îşi aminteşte. Îşi trecu vârfurile degetelor peste o casetă din porţelan albastru cu alb aflată pe poliţa din baie, admiră
şirurile de beţişoare pentru urechi înainte de a le băga în buzunar.
Păreau utile pentru curăţarea urechilor şi a instrumentelor muzicale. Kirsten îşi ridică privirea şi îşi întâlni chipul din oglindă.
Trebuia să se tundă. Zâmbi, apoi îşi ajustă zâmbetul pentru a ascunde cât de cât un dinte lipsă. Deschise un dulap şi se uită la un teanc de prosoape curate. Cel de deasupra era albastru cu răţuşte galbene şi avea o emblemă ţesută într-un colţ.
De ce nu-l luaseră părinţii pe băiat în patul lor dacă erau cu toţii bolnavi? Poate că părinţii muriseră primii. Nu vru să se gândească
la asta.
Uşa care dădea spre dormitorul liber fusese închisă, iar fereastra, lăsată întredeschisă, aşa încât covorul fusese distrus, dar hainele din şifonier scăpaseră de mirosul morţii. Găsi o rochie care îi plăcu, din mătase albastră moale şi cu buzunare, în care se schimbă în vreme ce August încă era în dormitorul băiatului. Mai dădu acolo peste o rochie de nuntă şi un costum negru. Le luă. Ceea ce făcea Simfonia, ceea ce ei făceau mereu era să încerce să arunce o vrajă, iar costumele le erau de ajutor. Vieţile celor pe care-i întâlneau erau grele, oameni care îşi petreceau timpul luptându-se să subziste.
Câţiva dintre actori considerau că Shakespeare era mai accesibil dacă se îmbrăcau în haine peticite şi decolorate, asemenea spectatorilor lor, însă Kirsten credea că era important s-o vezi pe Titania în rochie, iar pe Hamlet în cămaşă cu cravată. Tuba era e acord cu ea.
— Treaba cu lumea nouă, spusese tuba odată, e că-i lipseşte cumplit eleganţa.
El ştia multe despre eleganţă. Înainte de colaps, el şi dirijoarea făcuseră parte din aceeaşi orchestră militară. Uneori, vorbea despre balurile militare. Oare unde se afla el? „Nu te gândi la Simfonie! Nu te gândi la Simfonie! Există doar aici, îşi spuse ea, există doar această casă.”
— Frumoasă rochie, rosti August când se întâlni cu el la parter, în sufragerie.
— Cea veche mirosea a fum şi a măruntaie de peşte.
— Am găsit câteva valize la subsol, spuse el.
Plecară fiecare cu câte o valiză, luând prosoape, haine şi un vraf de reviste pe care Kirsten voia să le răsfoiască mai târziu, o cutie 138
nedesfăcută cu sare, precum şi diverse alte lucruri care puteau să
le fie de folos, nu înainte ca ea să cerceteze rafturile cu cărţi din living, iar August să se uite după un Ghid TV sau volume de poezie.
— Te interesează ceva anume? întrebă el după ce renunţă la căutare.
Kirsten văzu că el se gândea să ia telecomanda. O ţinea în mână
şi apăsa alene butoanele.
— Doctor Eleven, fireşte. Dar m-aş mulţumi şi cu Dragă V.
Ultima era o carte pe care ea o pierduse cumva pe drum, cu doi sau trei ani în urmă, iar de-atunci tot încercase să găsească un alt exemplar. Cartea îi aparţinuse mamei ei, fiind cumpărată chiar înainte să se sfârşească totul. Dragă V.: Un portret neautorizat al lui Arthur Leander. Textul alb din partea de sus a primei coperte declara că era numărul 1 pe lista de bestselleruri. Fotografia copertei era în alb şi negru, Arthur privind peste umăr în timp ce se urca într-o maşină. Expresia de pe chipul lui ar fi putut însemna orice – poate că era uşor hăituită, dar la fel de posibil era ca tocmai să-l fi strigat cineva, iar el să se fi întors pentru a se uita la el sau la ea. Cartea era alcătuită exclusiv din scrisori pentru o prietenă, anonima V.
Când Kirsten plecase din Toronto împreună cu fratele ei, el îi spusese că putea să-şi ia o singură carte în rucsac, aşa că ea luase Dragă V., pentru că mama ei îi spusese că nu are voie s-o citească.
Fratele ei ridicase dintr-o sprânceană, dar nu făcuse nicio remarcă.
139
