Bărbatul care veni de după clădire, însoţit de un golden retriever, avea 50 sau 60 de ani, păr sur tuns foarte scurt şi mişcări rigide, care sugerau o rană veche, şi ţinea o puşcă în mână. O cicatrice complicată îi brăzda faţa.
— Vă ajut cu ceva?
Tonul lui nu era neprietenos, iar asta era plăcerea de a fi în viaţă
în Anul 20, în această epocă mai calmă. Deoarece, în primii zece sau doisprezece ani de după colaps, ar fi fost mult mai probabil ca el să-i împuşte pe loc.
— Doar treceam pe-aici, spuse Kirsten. Nu avem gânduri rele. Ne îndreptăm spre Muzeul Civilizaţiei.
— Încotro vă îndreptaţi?
— Spre aeroportul Severn City.
Alături de ea, August tăcea. Nu-i plăcea să stea de vorbă cu străinii.
Bărbatul dădu din cap.
— Mai e cineva acolo?
— Sperăm că prietenii noştri sunt acolo.
— I-aţi pierdut?
— Da, zise Kirsten. I-am pierdut.
August suspină. Absenţa Simfoniei de pe acest traseu fusese evidentă de ceva vreme. Trecuseră pe lângă câteva petice de pământ moale, dar nu zăriseră nicio urmă. Nici balegă de cal, nici urme de 133
roţi sau de paşi, niciun semn al celor peste douăzeci de oameni, al celor trei căruţe şi al celor şapte cai care să dovedească faptul că
s-ar afla în faţa lor pe acest drum.
— Ei bine. Bărbatul clătină din cap. Ghinion. Îmi pare rău să aud asta. Apropo, eu sunt Finn.
— Eu sunt Kirsten. El e August.
— Aceea este o cutie de vioară? întrebă Finn.
— Da.
— Aţi fugit dintr-o orchestră?
— Ei au fugit de noi, rosti Kirsten repede, pentru că văzu cum August îşi încleştă pumnul în buzunar. Eşti singur aici?
— Fireşte că nu, spuse Finn, iar Kirsten îşi dădu seama de greşeala ei.
Chiar şi în această epocă mai calmă, cine ar fi recunoscut că este depăşit numeric? Privirea lui se opri pe cuţitele lui Kirsten. Ei îi era greu să nu se holbeze la cicatricea de pe faţa lui. De la distanţă, nu-ţi puteai da bine seama, dar părea să aibă un model anume.
— Dar acesta nu e un oraş?
— Nu. Nu l-aş putea numi astfel.
— Îmi pare rău, eram curioasă doar. Nu întâlnim prea mulţi oameni ca tine.
— Ca mine?
— Care să trăiască în afara unui oraş, zise Kirsten.
— O! Ei bine, aici e linişte. Locul acesta de care ai pomenit, rosti el, acest muzeu. Ştiţi ceva de el?
— Nu prea, spuse Kirsten. Însă prietenii noştri se duceau acolo.
— Am auzit că ar fi un loc unde sunt păstrate artefacte din vechea lume, zise August.
Bărbatul râse, un sunet ca un lătrat. Câinele lui îi privi cu o expresie îngrijorată.
— Artefacte din vechea lume, repetă el. Uitaţi cum stă treaba, copii, întreg Pământul este un loc în care sunt păstrate artefacte din vechea lume. Când aţi văzut ultima dată o maşină nouă?
Ei se uitară unul la altul şi nu ziseră nimic.
— Ei bine, în sfârşit, rosti Finn, există o pompă în spatele clădirii, dacă vreţi să vă umpleţi bidoanele cu apă.
Ei îi mulţumiră şi îl urmară. În spatele benzinăriei se aflau doi copii mici, gemeni cu părul roşcat, de opt sau nouă ani şi de sex neclar, care curăţau cartofi. Erau desculţi, dar aveau haine curate şi părul le era îngrijit tuns. Se uitară la străinii care se apropiau.
Kirsten se pomeni întrebându-se, aşa cum făcea mereu când vedea 134
copii, dacă era mai bine sau mai rău să nu fi cunoscut o altă lume decât cea de după gripa georgiană. Finn arătă spre o pompă de mână
montată pe un soclu înfipt în pământ.
