25
CÂTEVA DINTRE SCRISORI:
Dragă V.,
Este frig în Toronto, dar îmi place unde locuiesc. Lucrul cu care nu mă
pot obişnui este că, atunci când e înnorat şi stă să ningă, cerul pare portocaliu. Portocaliu. Ştiu că este doar lumina reflectată de oraş, dar e sinistru.
În ultima vreme fac plimbări lungi, pentru că, după ce plătesc chiria, spălatul rufelor şi alimentele, nu prea îmi permit să mă deplasez altfel. Ieri am găsit un penny într-o rigolă şi am decis că este un talisman norocos. Îl lipesc cu bandă adezivă de această scrisoare. E nenatural de strălucitor, nu? Seara trecută, cu ocazia celei de-a 19-a aniversări a zilei mele de naştere, m-am dus la un club de dans din centru unde intrarea costă 5$.
A fost iresponsabil să cheltuiesc 5$ pentru atât de puţine ore în restaurant, dar, în sfârşit, îmi place să dansez, deşi habar n-am ce fac şi probabil că
arăt de parcă aş fi posedat. M-am dus acasă cu prietenul meu Clark, iar el spunea ceva despre o chestie experimentală pe care o văzuse, în care actorii poartă gigantice măşti din papier maché, ceea ce pare grozav, dar cam pretenţios. I-am spus asta lui C., iar el m-a întrebat: „Ştii ce însemnă
pretenţios? Părul tău”, şi nu încerca să fie rău, dar dimineaţă i-am pregătit micul dejun unuia dintre colegii de cameră în schimbul unei tunsori, şi nu cred că a ieşit rău. Colegul meu e la şcoala de frizeri. Coada de cal a dispărut! Nu m-ai recunoaşte! Iubesc acest oraş şi îl şi urăsc, şi mi-e dor de tine.
A.
Dragă V.
Noaptea trecută, am visat că eram din nou la tine acasă, jucând mah jong (aşa se scrie?) cu mama ta. Cred că, în realitate, am jucat doar o dată
şi ştiu că eram ameţiţi, dar mi-a plăcut, mi-au plăcut piesele alea mici. În sfârşit. În dimineaţa asta, mă gândeam la ce-mi plăcea la casa ta, acea iluzie optică: oceanul, felul în care arată din sufragerie, ca şi cum oceanul se află chiar la capătul peluzei din faţă, dar, când ieşi, dai de o stâncă între iarbă şi apă, cu scara aia rahitică rău, care mereu mă înspăimânta de moarte.
Nu mi-e chiar dor de casă, dar nici nu pot spune că nu-mi este. Mi-am petrecut mult timp cu Clark, care e la cursul meu de actorie şi de care cred că ţi-ar plăcea. C. are părul punk-rock, pe jumătate ras, roz partea nerasă.
Părinţii lui C. vor ca el să se ducă la şcoala de afaceri sau măcar să obţină
o diplomă pentru vreo meserie, iar C. mi-a spus că ar prefera să moară
decât să facă asta, ceea ce pare extrem, dar, pe de altă parte, îmi aduc aminte că şi eu i-am zis că mă gândeam că mai degrabă aş muri decât să
mai stau pe insulă, aşa că i-am spus că înţeleg. În seara asta, am avut un 140
curs reuşit. Sper că îţi merge bine. Scrie-mi curând.
A.
Dragă V.,
Îţi aminteşti cum ascultam muzică în camera ta din casa de pe stâncă?
Mă gândeam ce plăcut a fost, cu toate că eu eram pe cale să plec la Toronto, aşa că a fost şi trist. Îmi amintesc cum priveam frunzele de la fereastra ta şi încercam să-mi imaginez că mă uitam la zgârie-nori şi cum ar fi asta, dacă îmi vor lipsi frunzele etc., apoi am ajuns în Toronto şi chiar în faţa geamului meu se află un copac, aşa că nu văd decât frunze. Este însă un gingkobiloba, cum nu am mai văzut în Vest. E frumos. Frunzele au forma unor mici evantaie.
A.
Dragă V.,
Sunt un actor cumplit, în acest oraş e al naibii de frig şi mi-e dor de tine.
A.
Dragă V.,
Îţi aminteşti de noaptea aceea în care am stat treji ca să vedem cometa?
Cometa Hyakutake, în noaptea aceea foarte friguroasă de martie, cu gheaţă
pe iarbă. Îmi aduc aminte că-i şopteam numele iarăşi şi iarăşi, Hyakutake, Hyakutake. Mi s-a părut că era frumoasă acea lumină care atârna, pur şi simplu, pe cer. În sfârşit, tocmai mă gândeam la ea şi mă întrebam dacă
îţi aminteşti noaptea aceea la fel de bine ca mine. Nu prea poţi vedea stelele aici.
A.
Dragă V.,
Nu ţi-am spus asta, dar, luna trecută, la cursul de actorie, instructorul mi-a spus că are impresia că sunt cam inexpresiv, ceea ce este modul lui de a zice că este de părere că sunt un actor cumplit. A spus ceva vag şi aproape amabil despre cât de greu poate fi să îmbunătăţeşti lucrurile. I-am zis „stai să vezi”, iar el a părut surprins şi mi-a făcut cu ochiul, apoi m-a ignorat trei săptămâni. Dar aseară îmi rosteam monologul, iar când mi-am ridicat privirea, am văzut că mă urmărea, chiar mă urmărea cu atenţie, şi a fost prima dată în trei săptămâni când mi-a zis „noapte bună”, iar eu am simţit că există speranţă. Sunt ca un om în scaun cu rotile care îi priveşte pe alţii cum aleargă. Văd ce înseamnă o interpretare bună, dar eu nu prea reuşesc, însă uneori sunt foarte aproape, V. Mă străduiesc din răsputeri.
Mă gândeam la insulă. Pare să fie cumva în trecut, ca un vis pe care l-am avut cândva. Merg pe aceste străzi, intru şi ies din parcuri şi cluburi de dans, şi mă gândesc: „Cândva mă plimbam pe plajă cu prietena mea cea mai bună, V., cândva construiam forturi cu frăţiorul meu în pădure, 141
cândva tot ce vedeam erau copaci” şi toate acele lucruri adevărate par false, e ca un basm pe care mi l-a spus cineva. Stau şi aştept să se schimbe lumina semafoarelor la intersecţiile din Toronto, iar tot locul acela, mă refer la insulă, pare ca o altă planetă. Nu vreau să te jignesc, dar mi se pare ciudat să mă gândesc că tu eşti tot acolo.
Al tău,
A.
E ultima scrisoare, dragă V., pentru că de patru luni nu mi-ai răspuns la nicio scrisoare şi nu mi-ai scris nimic mai lung de o ilustrată în cinci luni. Astăzi am ieşit afară, iar copacii explodau de flori de primăvară, oare am visat că mergeai alături de mine pe aceste străzi strălucitoare? (V., scuze, colegul meu de cameră a venit binedispus acasă, cu nişte marijuana excelentă, iar eu am luat-o puţin razna şi mă simt singur, tu nu ştii cum e să fii atât de departe de casă pentru că tu nu pleci niciodată, V., nu-i aşa?) Mai devreme mă gândeam că, pentru a putea să cunoşti acest oraş, trebuie să ajungi lefter, fiindcă sărăcia (sărăcie adevărată, adică să nu ai 2$ pentru metrou) te sileşte să mergi pe jos peste tot, iar cel mai bine vezi oraşul când mergi pe jos. În sfârşit. O să devin actor şi o să fiu bun, ăsta-i lucrul important, vreau să fac ceva remarcabil, dar nu ştiu ce. I-am spus asta unuia dintre colegii mei de cameră, iar el a râs şi a zis că sunt tânăr, dar că toţi îmbătrânim şi că asta se întâmplă atât de repede. Am 19 ani deja.
