Ea dădu din cap.
— Deci, faci diferenţa între schimbarea oamenilor şi schimbarea comportamentului.
— Desigur.
— Uite cum stă treaba, spuse Dahlia. Fac pariu că îl poţi instrui pe Dan, iar la el probabil că se va vedea o schimbare bruscă, anumite aspecte se vor îmbunătăţi, dar el tot un ticălos trist va rămâne.
— Trist…
147
— Nu, stai, nu scrie asta. Dă-mi voie să reformulez. În regulă, să
zicem că se va schimba puţin, probabil, dacă te ocupi de el, însă el tot o persoană de succes, dar nefericită va rămâne, care lucrează
până la ora nouă în fiecare seară, pentru că are o căsnicie cumplită
şi nu vrea să se ducă acasă, şi nu mă întreba de unde ştiu asta, toată lumea ştie, e ca şi cum ţi-ar mirosi respiraţia, te apropii de o persoană şi este evident. Şi când spun asta, mă refer la cineva care pare să-şi dorească să fi făcut altceva cu viaţa sa, adică aproape orice altceva – vorbesc prea mult?
— Nu. Te rog, continuă.
— Bine. Îmi iubesc slujba şi nu zic asta doar pentru că şeful meu va vedea comentariile mele şi, apropo, nu cred că el nu va fi în stare să-şi dea seama cine ce a spus, anonim sau nu. Dar, în sfârşit, uneori mă uit în jur şi mă gândesc – asta s-ar putea să pară ciudat
– că e ca şi cum lumea corporatistă ar fi plină de fantome. Şi, de fapt, dă-mi voie să reformulez, părinţii mei fac parte din lumea academică, aşa că am avut loc în primul rând la acel spectacol horror, aşa că poate ar fi mai corect spus că maturitatea e plină de fantome.
— Îmi pare rău, nu sunt sigur că…
— Vorbesc despre aceşti oameni care au ajuns să trăiască o viaţă, în loc de alta, şi care sunt atât de dezamăgiţi. Ştii ce vreau să
spun? Au făcut ce se aştepta de la ei. Vor să facă altceva, dar este imposibil acum, au o ipotecă, copii şi alte alea, sunt captivi. Dan este aşa.
— Deci, nu crezi că îi place slujba lui.
— Corect, zise ea, dar cred că nici măcar nu-şi dă seama. Poate că întâlneşti mereu oameni ca el. În esenţă somnambuli care funcţionează la capacitate maximă.
Oare ce anume din această declaraţie îl făcu pe Clark să-i vină
să plângă? Dădea din cap, notând cât de mult putea.
— Crezi că el s-ar descrie ca fiind nefericit cu munca lui?
— Nu, rosti Dahlia, cred că oamenii ca el gândesc că e normal ca munca să fie o corvoadă pigmentată cu momente foarte rare de fericire, însă când spun fericire mă refer la distracţie. Ştii ce vreau să spun?
— Nu. Te rog, dezvoltă.
— Bine. Să zicem că te duci în camera de odihnă, iar doi oameni pe care îi simpatizezi se află acolo. Să spunem că unul povesteşte ceva amuzant, tu râzi puţin, te simţi inclus, toată lumea e atât de amuzantă, apoi te întorci la biroul tău cu un soi de, nu ştiu, cred că
148
„inerţie luminoasă” ar fi expresia? Te întorci la biroul tău cu o inerţie luminoasă, dar pe la patru sau cinci după-amiază, ziua devine doar o altă zi, iar tu continui aşa, aşteptând să se facă ora cinci, apoi să
vină weekendul, apoi cele două sau trei săptămâni anuale de concediu plătit, zilele vin, zilele trec şi asta se întâmplă cu viaţa ta.
— Aşa este, rosti Clark.
În clipa aceea, simţi un dor inexprimabil. Cu o zi în urmă, intrase în camera de odihnă şi petrecuse cinci minute râzând de impresia unui coleg despre un subiect de la Daily Show.
— Aş zice că asta este considerată viaţă. Asta este considerată
fericire de către cei mai mulţi oameni. Tipii ca Dan sunt ca somnambulii, spuse ea, şi nimic nu-i trezeşte vreodată.
El termină restul interviului, îi strânse mâna, străbătu holul boltit al Graybar Building şi ieşi în Lexington Avenue. Aerul era rece, dar tânjea să ajungă afară, departe de alţi oameni. O luă pe un traseu lung şi ocolit, cotind spre est pe două bulevarde ca să ajungă
pe relativ liniştitul Second Avenue.
Se gândea la carte, se gândea la ce spusese Dahlia despre somnambulism şi ceva ciudat îi veni în minte: oare Arthur văzuse că el era somnambul? Exista asta în scrisorile către V.? Pentru că el chiar fusese somnambul, îşi dădu seama Clark, mişcându-se pe jumătate adormit prin viaţa sa, de ceva vreme, de ani buni; nu tocmai nefericit, dar când îi făcuse ultima oară cu adevărat plăcere munca lui? Când fusese ultima oară cu adevărat mişcat de ceva?
Când avusese ultima oară un sentiment de veneraţie sau de inspiraţie? Îşi dori să se poată întoarce cumva şi să-i găsească pe oamenii cu iPhone pe care îi îmbrâncise mai devreme pe trotuar şi să le ceară scuze – „Îmi pare rău, tocmai mi-am dat seama că sunt la fel de puţin prezent în această lume ca şi voi, n-aveam niciun drept să vă judec” – şi, de asemenea, îşi dori să le sune pe toate ţintele sale şi să le ceară scuze, pentru că este un lucru cumplit să
apari în rapoartele cuiva – îşi dădea seama de asta acum –, este un lucru cumplit să fii ţinta.
149
5
Toronto
150
