27
A existat un moment pe Pământ, improbabil în retrospectivă şi, de fapt, mai scurt decât un moment din intervalul istoriei omenirii, mai degrabă o clipire din ochi, când era posibil să trăieşti exclusiv din fotografierea şi intervievarea oamenilor faimoşi. Cu şapte ani înainte de sfârşitul lumii, Jeevan Chaudhary stabilise să-i ia un interviu lui Arthur Leander.
De câţiva ani, Jeevan lucra ca paparazzo şi trăia acceptabil din asta, dar era plictisit de moarte să urmărească persoanele celebre de după ghivecele cu plante de pe trotuar şi să aştepte în maşini parcate, aşa că încerca să devină jurnalist de divertisment, ceea ce i se părea înjositor, dar mai puţin înjositor decât profesia actuală.
— Îl cunosc pe tipul ăsta, îi spuse el unui editor căruia îi dusese, mai de mult, câteva dintre fotografiile lui, atunci când subiectul Arthur Leander apăru în discuţia la un pahar. I-am văzut toate filmele, pe unele dintre ele de două ori, l-am urmărit prin tot oraşul, i-am fotografiat nevestele. Îl pot face să stea de vorbă cu mine.
Editorul fu de acord să-i dea o şansă, aşa că, în ziua stabilită, Jeevan se duse cu maşina la un hotel şi îşi prezentă actul de identitate şi acreditările unei tinere agente de presă aflate în faţa unui penthouse.
— Ai cincisprezece minute, zise ea şi îl conduse înăuntru.
Apartamentul era tot acoperit cu parchet şi lumini strălucitoare.
Exista o încăpere în care pe o masă se aflau tartine, iar mai mulţi jurnalişti îşi priveau telefoanele, şi o altă cameră în care se afla Arthur. Bărbatul pe care Jeevan îl considera cel mai bun actor al generaţiei sale şedea într-un fotoliu de lângă fereastră şi privea spre centrul oraşului Los Angeles. Jeevan, care era capabil să recunoască
lucrurile scumpe, remarcă bogăţia draperiilor, tapiţeria lucioasă a fotoliului, croiala costumului purtat de Arthur. Jeevan îşi tot spunea că nu exista niciun motiv pentru care Arthur să ştie că el era unul dintre cei care o fotografiaseră pe Miranda, dar fireşte că exista: nu se putea gândi decât la cât de prost fusese că-i spusese numele său Mirandei, în noaptea aceea. Toată ideea de a deveni jurnalist de divertisment fusese o greşeală – era evident acum. În vreme ce traversa duşumeaua parchetată, în minte îi răsări gândul sălbatic de a mima o boală subită şi de a-şi lua tălpăşiţa înainte ca Arthur să-şi ridice privirea, dar Arthur zâmbi şi-i întinse o mână când agenta de presă le făcu cunoştinţă. Aparent, numele lui Jeevan nu 151
însemna nimic pentru Arthur şi, aparent, nici chipul lui. Jeevan făcuse eforturi mari ca să-şi schimbe înfăţişarea. Îşi răsese perciunii. Îşi scosese lentilele de contact, iar acum purta ochelari care spera că-l fac să pară mai serios. Se aşeză în fotoliul din faţa lui Arthur şi puse reportofonul pe măsuţa de cafea dintre ei.
În ultimele două zile, revăzuse toate filmele lui Arthur şi, în plus, se documentase substanţial. Însă Arthur nu dori să vorbească
despre filmul pe care îl făcea sau despre pregătirea lui, sau despre influenţe, sau despre ce îl inspira ca artist, sau despre motivul pentru care încă se considera un outsider, după cum spuse într-unul dintre primele interviuri date cu câţiva ani în urmă.
Răspunse monosilabic la primele trei întrebări ale lui Jeevan. Părea ameţit şi mahmur. Arăta ca şi cum nu mai dormise bine de ceva timp.
— Spune-mi, zise el după ceea ce lui Jeevan i se păru o tăcere stânjenitor de lungă. Agenta de presă pusese un cappuccino pentru urgenţe în mâinile lui, cu o clipă mai devreme. Cum devine o persoană jurnalist de divertisment?
— Este asta una dintre chestiile alea postmoderniste? întrebă
Jeevan. Când se întoarce masa, iar dumneavoastră mă intervievaţi pe mine, ca acele celebrităţi care îi fotografiază pe paparazzi?
„Ai grijă”, gândi el. Dezamăgirea faţă de dezinteresul lui Arthur de a vorbi cu el se transforma în ostilitate, iar dincolo de ea pândeau câteva întrebări mai cuprinzătoare, de genul celor care îl ţineau treaz noaptea: intervievarea actorilor era mai bună decât urmărirea lor, dar ce fel de carieră în jurnalism era asta? Ce fel de viaţă? Unii oameni reuşeau să facă lucruri care chiar contau. Unii oameni – de pildă, Frank, fratele lui – se ocupau, pentru Reuters, de războiul din Afganistan. Jeevan nu voia în mod deosebit să fie ca Frank, dar nu putea să nu se gândească la faptul că, spre deosebire de el, făcuse câteva alegeri greşite.
— Nu ştiu, spuse Arthur, sunt doar curios. Cum ajungi să faci meseria asta?
— Treptat, apoi, brusc.
Actorul se încruntă ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă aminte ceva.
— Treptat, iar apoi, brusc, repetă el. Rămase tăcut o clipă. Nu, serios, spuse el ieşind din reverie. M-am întrebat mereu ce vă
determină să faceţi asta.
— În general vorbind, banii.
— Desigur, dar nu există şi meserii mai simple? Toată treaba 152
asta cu jurnalismul de divertisment… Adică nu spun că un tip ca tine este la fel ca paparazzi…
„Mulţumesc că le-ai acordat atât de puţină atenţie”, gândi Jeevan.
— … Ceea ce faci tu ştiu că nu e acelaşi lucru cu ce fac ei, dar am văzut tipi… Arthur ridică o mână – „aşteaptă puţin” – şi bău jumătate din cappuccino. Infuzia de cofeină îi făcu bine. Am văzut tipi urcându-se în copaci, spuse el. Nu glumesc. Asta s-a întâmplat în timpul divorţului meu, cam când s-a mutat Miranda. Spălam vasele şi m-am uitat pe fereastră, şi l-am văzut pe tip stând pe o creangă, cu o cameră în mână.
— Spălaţi vase?
— Mda, menajera vorbea cu presa, aşa că am concediat-o, şi maşina de spălat vase s-a stricat.
— O nenorocire nu vine niciodată singură, nu?
Arthur rânji.
— Îmi place de tine, spuse el.
Jeevan zâmbi ruşinat de cât de flatat se simţi.
— Este o meserie interesantă, zise el. Întâlneşti oameni interesanţi.
De asemenea, întâlneşti şi cei mai plictisitori oameni de pe faţa pământului, dar se gândi că puţină flatare nu strica.
— Întotdeauna m-au interesat oamenii, spuse Arthur. Ce îi determină să facă tot ce fac, ce îi impresionează, genul ăsta de lucruri.
Jeevan căută pe chipul lui urme de sarcasm, dar el părea complet sincer.
— Şi pe mine la fel.
— Te întreb, rosti Arthur, pentru că nu pari a fi ca majoritatea celorlalţi.
— Nu? Serios?
