Jeevan nu termină propoziţia, dar nici nu avu de ce. Arthur tresări şi îşi ridică privirea spre tavan.
— Da, rosti el cu voce încordată, hai să pomenim de copil. De ce nu?
156
— Principala prioritate este fiul vostru, Tyler, iar împreună cu Elizabeth sunteţi hotărâţi să vă îndepliniţi responsabilităţile de părinţi. O să fac să sune mai puţin ciudat decât am formulat acum.
— Mulţumesc, spuse Arthur.
157
28
Arthur i-a mulţumit, iar apoi ce? Pe canapeaua fratelui său dintr-un turn din marginea sudică a oraşului Toronto, la opt zile după moartea lui Arthur, Jeevan privea tavanul şi încerca să-şi aducă aminte ce se întâmplase. Îi oferise agenta de presă un cappuccino? Nu, nu-i oferise, deşi ar fi fost plăcut. (Jeevan se gândise mult la cappuccino pentru că era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai mult, iar el realizase că, dacă situaţia era atât de gravă cum sugerau ştirile de la televizor, era posibil să nu mai bea niciodată unul. „Lucrurile asupra cărora ne fixăm”, gândi el.) În sfârşit, agenta de presă îl condusese la ieşire fără să se uite la el şi îi închisese uşa în nas, dar cumva toate astea se petrecuseră deja cu şapte ani în urmă.
Jeevan stătea întins pe canapea. Frânturi de amintiri disparate şi gânduri precum cele legate de cappuccino şi de bere îi reveneau în minte, în timp ce Frank lucra la ultimul său proiect, scriind pentru altcineva memoriile unui filantrop al cărui nume îi era interzis prin contract să-l pomenească. Jeevan se tot gândea la prietena lui, la casa lui din Cabbagetown, întrebându-se dacă avea s-o mai vadă vreodată pe vreuna din ele. Telefoanele mobile deja nu mai funcţionau. Fratele lui nu avea telefon fix. Afară, lumea se sfârşea, iar zăpada continua să cadă.
158
29
Totuşi, se ţinuse de cuvânt. Acesta era unul dintre puţinele momente din viaţa profesională de care Jeevan era mândru. Nu spusese nimănui că Arthur se despărţea de Elizabeth, absolut nimănui, vreme de 24 de ore pline de la interviu.
— De ce zâmbeşti? întrebă Frank.
— Mă gândeam la Arthur Leander.
Într-o altă viaţă, Jeevan stătuse ore în şir în faţa casei lui Arthur, fumând ţigări şi privind ferestrele, năucit de plictiseală. Într-o noapte, o păcălise pe prima soţie a lui Arthur şi îi făcuse o fotografie deloc flatantă, pe care obţinuse bani frumoşi, dar lui încă îi mai părea rău pentru ce făcuse. Felul în care ea se uitase la el – şocată
şi tristă, cu ţigara în mână, cu părul zburlit în toate direcţiile, cu breteaua de la rochie căzută de pe umăr. Era ciudat să se gândească
la asta acum, în acest oraş invadat de iarnă.
159
30
— Trebuie să încetezi să mai cânţi cântecul acela, spuse Frank.
— Scuze, dar este cântecul perfect.
— Nu neg, dar ai o voce cumplită.
Era sfârşitul lumii aşa cum o ştiau ei! Pe Jeevan, cântecul acela îl obseda de câteva zile, de când apăruse la uşa fratelui său cu cărucioarele de cumpărături. De câteva zile, trăiau în faţa televizorului uitându-se la ştiri, cu volumul dat încet, o litanie murmurată de coşmaruri care îi secătuise şi îi făcuse să se cutremure, adormind şi trezindu-se. Cum de era posibil ca atât de mulţi oameni să moară atât de repede? Cifrele păreau imposibile.
Jeevan lipi bucăţi de plastic peste toate gurile de aerisire ale apartamentului şi se întrebă dacă asta era suficient, dacă nu cumva virusul tot mai putea ajunge la ei fie prin, fie cumva pe lângă
marginile benzii adezive. Luase prosoapele de baie ale lui Frank şi acoperise ferestrele, pentru a împiedica lumina să scape în noapte, şi împinsese şifonierul lui Frank în dreptul uşii de la intrare. Cineva bătea uneori la uşă, iar când se întâmpla asta, Jeevan şi Frank amuţeau. Se temeau de oricine. De două ori, cineva încercase să
forţeze uşa, zgâriind în jurul broaştei cu o unealtă metalică, în vreme ce Frank şi Jeevan aşteptau în agonie, încremeniţi, dar broasca nu cedă.
Zilele trecură, iar ştirile continuară întruna, până ajunseră să
pară abstracte, un film de groază care nu se mai sfârşea.
Prezentatorii aveau un fel amorţit, inexpresiv de a vorbi. Uneori chiar plângeau.
Sufrageria lui Frank se afla pe colţul clădirii, cu vedere şi spre oraş, şi spre lac. Jeevan prefera priveliştea lacului. Dacă îndrepta telescopul lui Frank spre oraş, vedea autostrada, ceea ce era deprimant. Traficul se tot intensificase în primele două zile, cu rulote în spatele maşinilor, cutii de plastic şi valize legate pe capote, dar în a treia dimineaţă blocajul era total, iar oamenii o luară pe jos printre maşini, cu valizele, cu copiii şi câinii lor.
În Ziua Cinci, Frank se apucă să lucreze la proiectul său, în loc să se uite la ştiri, spunând că ştirile aveau să-i înnebunească pe amândoi, oricum, cei mai mulţi prezentatori de ştiri nici nu mai erau prezentatori de ştiri, ci doar oameni care lucrau la televiziunea 160
respectivă şi care erau evident neobişnuiţi să se afle de partea cealaltă a camerei de filmat, cameramani şi administratori vorbind şovăielnic, apoi ţările începură să se cufunde în întuneric, oraş după
oraş – dispărură ştirile de la Moscova, apoi de la Beijing, după aceea Sydney, Londra, Paris etc., reţelele de socializare vuind de veşti isterice –, iar ştirile locale deveniră tot mai locale, staţiile de emisie căzând una câte una, până când, în cele din urmă, ultimul post emise doar din studioul de ştiri, angajaţii făcând cu schimbul în faţa camerei şi transmiţând orice informaţii aveau, apoi, într-o noapte, Jeevan deschise ochii la ora două şi văzu că studioul de ştiri era gol.
Toată lumea plecase. Mult timp, privi încăperea goală de pe ecran.
Pe celelalte canale se vedeau de mai de mult doar puncte statice şi mire, cu excepţia unuia care emitea repetat o avertizare emisă de guvern, sfaturi inutile de a rămâne în casă şi de a evita spaţiile aglomerate. O zi mai târziu, cineva opri în cele din urmă camera, sau aceasta se stinse singură. După încă o zi, nu mai exista internet.
Peste Toronto se aşternea tăcerea. În fiecare dimineaţă, tăcerea era tot mai profundă, zumzetul perpetuu al oraşului stingându-se.
Jeevan îi spuse asta lui Frank, care zise:
— Toţi rămân fără combustibil.
Privind maşinile oprite pe autostradă, Jeevan îşi dădu seama că
nici chiar oamenii care nu rămăseseră fără carburant nu puteau să
