DIALLO: Mulţumesc. Totuşi, te-aş putea întreba de colaps?
RAYMONDE: Sigur.
DIALLO: Te aflai în Toronto, cred. Erai cu părinţii?
RAYMONDE: Nu. În acea ultimă noapte, Ziua Unu în Toronto, sau cred că era Noaptea Întâi, nu-i aşa? Cum vrei s-o numeşti.
Aveam un rol în Regele Lear, iar actorul principal a murit pe scenă.
Mai ţii minte? Am vorbit despre asta cu câţiva ani în urmă, iar tu aveai necrologul lui într-unul dintre ziarele tale.
DIALLO: Dar poate că nu te-ar deranja, pentru cititorii ziarului nostru…
RAYMONDE: Bine, da. A avut un atac de cord pe scenă, după
cum spuneam. Nu-mi amintesc prea multe detalii despre el pentru că nu-mi amintesc prea multe despre nimic din vremurile acelea, dar mi-a rămas un soi de impresie despre el, dacă asta are sens.
Ştiu că era bun cu mine şi că era un soi de prietenie între noi, şi îmi amintesc foarte clar seara în care a murit. Eram pe scenă împreună
cu alte două fete din piesă, iar eu mă aflam în spatele lui Arthur, aşa că nu i-am văzut chipul. Dar îmi aduc aminte că s-a produs ceva agitaţie chiar în faţa scenei. Am auzit un sunet, o lovitură
puternică, atunci când Arthur a izbit cu mâna coloana din placaj de lângă capul meu. S-a împleticit cumva îndărăt, şi-a ridicat braţul, iar un bărbat din public a urcat pe scenă şi a alegat spre el…
DIALLO: Misteriosul bărbat din public care ştia cum să
resusciteze pe cineva. Este pomenit în necrologul din New York Times.
RAYMONDE: A fost bun cu mine. Îi ştii numele?
DIALLO: Nu cred că îl ştie cineva.
164
32
În Ziua 47, Jeevan văzu fum înălţându-se în zare. Nu-şi imagina că focul avea să ajungă foarte departe cu toată zăpada aceea, dar gândul la incendii într-un oraş fără pompieri nu-i trecuse prin minte.
Uneori, Jeevan auzea împuşcături în toiul nopţii. Nici prosoapele rulate, nici foliile de plastic, nici banda adezivă nu reuşeau să
împiedice duhoarea de pe hol să se infiltreze înăuntru, aşa că ţineau permanent ferestrele deschise şi purtau mai multe rânduri de haine.
Dormeau înghesuiţi unul în altul, în patul lui Frank, ca să se încălzească.
— Până la urmă, va trebuie să plecăm de-aici, spuse Jeevan.
Frank lăsă tocul jos şi privi dincolo de Jeevan, pe fereastră, către lac şi cerul albastru şi rece.
— Nu ştiu unde m-aş duce, zice el. Nu ştiu cum aş face-o.
Jeevan se întinse pe canapea şi închise ochii. Vor trebui să ia nişte decizii în curând. Mai aveau mâncare suficientă doar pentru două săptămâni.
Când Jeevan se uita la autostradă, îl chinuia gândul că
manevrarea scaunului cu rotile al lui Frank prin acea îmbulzeală de maşini oprite avea să fie imposibilă. Trebuiau s-o ia pe drumuri ocolitoare, dar dacă toate drumurile erau la fel?
De peste o săptămână nu mai auziseră pe nimeni pe coridor, aşa că, în acea noapte, Jeevan se decise să rişte să se aventureze afară
din apartament. Împinse şifonierul din faţa uşii şi urcă scările până
pe acoperiş. După atâtea săptămâni petrecute înăuntru, se simţi expus în aerul rece. Lumina lunii se reflecta în sticlă, dar altă
lumină nu exista. O frumuseţe desăvârşită şi neaşteptată, metropola tăcută, lipsa oricărei mişcări. Deasupra lacului, stelele dispăreau, stingându-se una după alta, pe măsură ce erau acoperite de nori. Simţi miros de zăpadă în aer. Decise că aveau să plece şi că
aveau să se folosească de viscol ca acoperire.
— Dar cum o să fie afară? întrebă Frank. Nu sunt idiot, Jeevan.
Aud împuşcăturile. Am văzut ştirile înainte de întreruperea emisiilor.
— Nu ştiu. O să găsim un oraş undeva. O fermă.
165
— O fermă? Eşti fermier? Chiar dacă n-am fi în toiul iernii, Jeevan, funcţionează fermele fără electricitate şi fără sisteme de irigare? Ce crezi că va creşte la primăvară? Ce vom mânca între timp?
— Nu ştiu, Frank.
— Ştii să vânezi?
