văzuse o lume sfârşindu-se şi alta începând. Şi nu doar faptul că
văzuse amintitele splendori ale fostei lumi, navetele spaţiale şi reţeaua electrică, şi chitarele cu amplificatoare, computerele care puteau fi ţinute în palmă şi trenurile de mare viteză care circulau între oraşe, ci şi faptul că trăise printre acele minuni atât de mult timp. Faptul că trăise 51 de ani ai vieţii sale în acea lume spectaculoasă. Uneori, stătea întins în Sala B din aeroportul Severn City şi se gândea „Am fost acolo”, iar gândul îl bântuia cu un amestec de tristeţe şi de euforie.
— Este greu de explicat, se surprindea uneori spunându-le 207
tinerilor care intrau în muzeul lui, care, înainte, fusese Skymiles11
Lounge din Sala C.
Dar îşi luă în serios rolul de curator şi, cu mulţi ani în urmă, decise că „este greu de explicat” nu era suficient, aşa că mereu încerca să explice totul, ori de câte ori cineva îl întreba despre oricare dintre obiectele pe care le colecţionase de-a lungul anilor, de pe aeroport şi de dincolo de el – laptopuri, iPhone-uri, radioul de pe un birou administrativ, prăjitorul de pâine electric din sala de odihnă a personalului aeroportului, patefonul şi discurile de vinil pe care un jefuitor optimist le adusese din Severn City –, şi, desigur, contextul, lumea de dinainte de pandemie, pe care şi-o amintea atât de bine.
— Nu, îi explica acum unei fete de 16 ani care se născuse pe aeroport, avioanele nu se ridicau vertical în cer. Prindeau viteză pe piste lungi şi se ridicau oblic.
— De ce aveau nevoie de piste? întrebă fata de 16 ani.
Numele ei era Emmanuelle. Avea o afecţiune specială pentru ea deoarece îşi amintea naşterea ei ca fiind singurul lucru bun care se întâmplase în acel cumplit prim an.
— Nu puteau să se ridice de la sol fără să prindă viteză. Aveau nevoie de avânt.
— O! rosti ea. Atunci, motoarele nu erau chiar atât de puternice?
— Ba erau, spuse el, dar nu erau ca nişte rachete.
— Rachete…?
— Navele care se duceau în spaţiu.
— Este incredibil, zise ea clătinând din cap.
— Da.
Privind retrospectiv, era incredibil totul, dar mai ales aspectele care aveau legătură cu călătoriile şi comunicaţiile. Aşa sosise pe acest aeroport: se îmbarcase într-o maşinărie care îl transportase cu mare viteză, la un kilometru deasupra pământului. Aşa o informase pe Miranda Carroll despre moartea fostului ei soţ: apăsase o serie de butoane ale unui aparat care, în câteva secunde, îl conectase la un alt aparat, aflat în cealaltă parte a lumii, iar Miranda – desculţă
pe o plajă cu nisip alb, cu o flotă de transport strălucind în faţa ei, pe întuneric – apăsase un buton care o conectase, printr-un satelit, cu New Yorkul. Aceste miracole considerate fireşti care dăinuiseră
pretutindeni în jurul lor.
11 Programul de loialitate pentru Delta Air Lines (n.tr.).
208
Până la sfârşitul Deceniului al Doilea, majoritatea populaţiei de pe aeroport fie se născuse aici, fie venise mai târziu, dar rămăseseră
circa două duzini de oameni care se aflau aici din ziua în care zborurile lor aterizaseră. Avionul lui Clark aterizase fără incidente, redirecţionat dinspre Toronto din motive pe care nimeni nu păruse capabil să le explice imediat, şi trăsese la o poartă a Sălii B. Clark îşi ridicase privirea de la rapoartele de evaluare pe care le întocmea şi fusese surprins de varietatea de avioane de pe aeroport. Singapore Airlines, Cathay Pacific, Air Canada, Lufthansa, Air France, enorme avioane cu reacţie puse unul în spatele celuilalt.
Când Clark intrase din pasarela de acces a avionului în luminile fluorescente ale Sălii B, primul lucru pe care îl remarcase fusese distribuţia neregulată a oamenilor. Mulţimi se adunaseră sub ecranele televizoarelor. Clark îşi spusese că, indiferent la ce se uitau, el nu putea face faţă fără o cană de ceai. Presupusese că era un atac terorist. Îşi luase o cană cu Earl Grey de la un chioşc şi, fără să se grăbească, adăugă lapte. „Aceasta este ultima oară când amestec lapte în ceai fără să ştiu ce s-a întâmplat”, gândise el, nostalgic în avans pentru momentul prezent, şi se alăturase mulţimii de sub un televizor dat pe CNN.
Vestea că pandemia ajunsese în America de Nord se răspândise în timp ce el se aflase în aer. Acesta era un alt lucru greu de explicat ani mai târziu, dar, până în acea dimineaţă, gripa georgiană păruse ceva îndepărtat, mai ales dacă nu urmăreai media. Clark nu urmărise niciodată ştirile foarte îndeaproape şi, de fapt, aflase de gripă cu doar o zi înainte de zbor, citind în ziar o scurtă relatare despre misterioasa apariţie a unui virus în Paris, dar nu fusese clar că va deveni o pandemie. Însă acum urmări evacuările tardive ale oraşelor, revoltele din faţa spitalelor de pe trei continente, exodul cu încetinitorul care aglomera toate drumurile şi îşi dori să fi acordat mai multă atenţie ştirilor. Îl uimeau drumurile blocate, făcându-l să
se întrebe unde se duceau toţi aceşti oameni. Dacă rapoartele erau adevărate, nu numai că gripa georgiană ajunsese, dar deja era pretutindeni. Erau prezentate declaraţii ale guvernelor, ale unor epidemiologi cu mânecile suflecate, cu toţii palizi de oboseală şi cu ochii injectaţi, şi avertizând asupra catastrofei, cu cearcăne negre-albastre sub ochii roşii.
— Nu pare promiţător pentru un sfârşit rapid al acestei situaţii de urgenţă, spuse un prezentator de ştiri, îndulcind lucrurile aşa cum nu mai fuseseră niciodată îndulcite în toată istoria minimalizării, apoi clipi spre cameră şi ceva în el păru să se frângă, 209
cedarea unui mecanism care, până atunci, reuşise să separe viaţa personală de cea profesională, iar el se adresă aparatului de filmat cu o nouă insistenţă:
— Mel, spuse el, dacă te uiţi la asta, iubito, du-i pe copii la ferma părinţilor tăi. Numai pe drumuri secundare, iubita mea, nu pe autostrăzi. Te iubesc atât de mult!
— Trebuie să fie plăcut să ai un post de televiziune la dispoziţie, zise un bărbat de lângă Clark. Nici eu nu ştiu unde este soţia mea.
Dumneavoastră ştiţi unde vă este soţia?
În vocea lui se desluşea o notă acută de panică.
Clark decise să pretindă că omul îl întrebase unde se află
prietenul lui.
— Nu, spuse el. Habar n-am.
Se îndepărtă de ecran, incapabil să mai suporte ştirile măcar o secundă. Cât timp stătuse aici? Ceaiul i se răcise. Porni prin sala de aşteptare şi se opri în faţa monitoarelor care indicau zborurile. Toate fuseseră anulate.
Cum de se întâmplaseră toate astea atât de repede? De ce nu se uitase la ştiri înainte să plece la aeroport? Clark se gândi că ar trebui să sune pe cineva, de fapt pe toată lumea, că ar trebui să-i sune pe toţi cei pe care îi iubise cândva şi să stea de vorbă cu ei, şi să le spună toate lucrurile care contau, dar se părea că era deja prea târziu pentru asta, telefonul lui afişând un mesaj pe care nu-l mai văzuse înainte: „Sistem supraîncărcat, doar apeluri de urgenţă.” Îşi cumpără un alt ceai, pentru că primul se răcise, dar şi pentru că
acum era asaltat de temeri cumplite, iar mersul la chioşc părea o acţiune cu un scop. Dar şi pentru că cele două tinere de la chioşc păreau complet neinteresate de cele prezentate de CNN, fie asta, fie erau extrem de stoice, fie nu observaseră încă, aşa că vizitarea lor era ca întoarcerea în timp, în paradisul de acum o jumătate de oră, când nu ştiuse că totul era în curs de nimicire.
— Puteţi să ne spuneţi mai multe despre… ei bine, despre simptomele la care oamenii ar trebui să fie atenţi? întrebă
prezentatorul.
— Aceleaşi simptome pe care le vedem la orice gripă de sezon, zise epidemiologul, doar că mai rele.
— De exemplu…?
— Dureri. Febră bruscă. Respiraţie dificilă. Uitaţi ce e, spuse epidemiologul, are o perioadă de incubaţie foarte scurtă. Dacă eşti expus, te îmbolnăveşti în trei sau patru ore şi mori într-o zi sau două.
210
— O să luăm o scurtă pauză pentru reclame, rosti prezentatorul.
Personalul aeroportului nu avea nicio informaţie. Nu puteai să le scoţi nici cu cleştele o vorbă şi erau înspăimântaţi. Distribuiră
vouchere pentru alimente, care, prin puterea sugestiei, stârniră
foamea tuturor, astfel că pasagerii formaseră cozi ca să cumpere porţii uleioase de quesadilla cu brânză şi nacho din unicul restaurant al Sălii B, unul cu specific mexican. Cele două tinere de la chioşc continuară să servească băuturi fierbinţi şi produse de patiserie uşor râncede, încruntându-se adesea la telefoanele lor inutile. Clark îşi croi drum până în Skymiles Lounge şi o găsi pe Elizabeth Colton într-un fotoliu de lângă ecranul unui televizor. În apropiere, Tyler stătea pe podea, cu picioarele încrucişate, ucigând extratereştri pe o consolă Nintendo.
— E o nebunie, îi spuse Clark lui Elizabeth, propoziţia scurtă
exprimând lipsa speranţei.
