— Fireşte că nu. N-am tras niciodată cu o armă.
— Ştii să pescuieşti?
— Încetează, rosti Jeevan.
— După ce am fost împuşcat, când mi-au spus că nu voi mai putea să merg şi când zăceam într-un pat de spital, mi-am petrecut multă vreme gândindu-mă la civilizaţie. Ce înseamnă şi ce preţuiesc la ea. Mă gândeam că nu mai vreau să văd niciodată o zonă de război cât timp voi trăi. Tot nu vreau să văd.
— Încă mai există o lume afară, zise Jeevan, dincolo de acest apartament.
— Cred că afară nu există decât supravieţuirea, Jeevan. Cred că
ar trebui să te duci acolo şi să încerci să supravieţuieşti.
— Nu te pot părăsi.
— O să plec eu primul, spuse Frank. M-am gândit destul de mult la asta.
— Ce vrei să zici? întrebă el, dar ştia ce vrea să spună Frank.
166
33
RAYMONDE: Mai ai necrologul lui Arthur Leander? Îmi amintesc că mi l-ai arătat cu ani în urmă, dar nu-mi aduc aminte dacă era trecut numele…
DIALLO: Dacă mai am exemplarul din penultimul număr al New York Times? Ce întrebare! Fireşte că îl am. Dar nu, nu era trecut numele. Acel bărbat din public care a încercat să-l resusciteze pe Arthur Leander a rămas neidentificat. În condiţii normale, probabil că ar fi existat o continuare a articolului. Cineva l-ar fi găsit, ar fi dat de el. Dar spune-mi ce s-a întâmplat. Domnul Leander a căzut, apoi…
RAYMONDE: Da, s-a prăbuşit, iar un bărbat s-a apropiat alergând pe scenă, şi eu mi-am dat seama că venise din public.
Încerca să-l salveze pe Arthur, îl resuscita, au venit medicii, şi bărbatul din public a stat cu mine în timp ce ei şi-au făcut treaba.
Îmi aduc aminte că a căzut cortina, iar eu stăteam pe scenă, privindu-i pe medici, şi bărbatul din public vorbea cu mine. Era atât de calm – asta îmi amintesc despre el. Ne-am dus şi am stat în culise o vreme, până când ne-a găsit cea care se ocupa de mine. Bănuiesc că era o bonă. Treaba ei era să aibă grijă de mine şi de ceilalţi doi copii din piesă.
DIALLO: Îţi aminteşti numele ei?
RAYMONDE: Nu. Ştiu doar că plângea, chiar hohotea, iar asta m-a făcut şi pe mine să plâng. Mi-a şters machiajul, apoi mi-a dăruit acel prespapier de sticlă pe care ţi l-am arătat cândva.
DIALLO: Eşti sigura persoană din câte cunosc care cară în rucsac un prespapier.
RAYMONDE: Nu este greu.
DIALLO: Pare un cadou neobişnuit pentru un copil.
RAYMONDE: Ştiu, dar m-am gândit că este frumos. Încă mai cred că este frumos.
DIALLO: De aia l-ai luat cu tine când ai plecat din Toronto?
RAYMONDE: Da. În sfârşit, ea mi l-a dat, apoi cred că ne-am liniştit în cele din urmă. Îmi amintesc că, după aceea, am stat în cabina mea şi am jucat cărţi, iar ea i-a tot sunat pe părinţii mei, dar ei n-au venit.
DIALLO: Au sunat-o înapoi?
RAYMONDE: Nu a reuşit să dea de ei. Ar trebui să-ţi spun că
nu-mi amintesc cu adevărat ce a urmat, dar fratele meu mi-a 167
povestit. În cele din urmă, ea l-a sunat pe Peter, fratele meu, care era acasă în seara aceea. A spus că nici el nu ştia unde erau ei, dar că ea putea să mă aducă acasă şi că va avea el grijă de mine. Peter era mult mai mare decât mine, avea cincisprezece sau şaisprezece ani la vremea aceea, aşa că a avut grijă de mine mult timp. Femeia m-a dus acasă şi m-a lăsat acolo, cu el.
DIALLO: Şi părinţii tăi…?
RAYMONDE: Nu i-am mai văzut niciodată. Am prieteni cu poveşti similare. Oamenii, pur şi simplu, au dispărut.
DIALLO: Au fost printre primii, deci, dacă aceasta a fost Ziua Unu în Toronto.
RAYMONDE: Da, trebuie să fi fost. Uneori mă întreb ce s-a întâmplat cu ei. Cred că, poate, li s-a făcut rău în birourile lor şi s-au dus la Urgenţe. Acesta pare scenariul cel mai probabil. Apoi, odată ajunşi acolo, ei bine, nu-mi pot imagina cum ar fi putut supravieţui cineva în oricare dintre spitalele alea.
DIALLO: Deci, ai rămas cu fratele tău acasă şi i-aţi aşteptat să
se întoarcă.
RAYMONDE: Nu ştiam ce se petrece. Pentru scurt timp, aşteptarea a părut să aibă sens.
168
34
— Citeşte-mi ceva, spuse Jeevan în Ziua 58.
Stătea întins pe canapea, privind tavanul, după ce tot aţipise şi se trezise. Era primul lucru pe care îl zicea după două zile.
