Frank era mereu atât de al naibii de calm în legătură cu orice.
175
Peisajul tăcut. Zăpadă şi maşini oprite, cu lucruri cumplite în ele. Trecutul peste cadavre. Drumul părea primejdios. Jeevan îl evita, rămânând mai mult în pădure. Pe drum treceau călători cu expresii şocate, copii purtând pături peste haine, oameni care erau ucişi pentru conţinutul rucsacurilor lor, câini înfometaţi. Auzi împuşcăturile din oraşe, aşa că le evită şi pe acestea. Intră în case de la ţară, căutând conserve cu mâncare, în timp ce foştii locatari zăceau morţi la etaj.
Îi era tot mai greu să nu uite de sine. Încercă să recite o litanie de fapte biografice, în timp ce mergea, făcând eforturi să se ancoreze în această viaţă, de acest Pământ. „Numele meu este Jeevan Chaudhary. Am fost fotograf şi urma să devin paramedic. Părinţii mei au fost George, din Ottawa, şi Amala, din Hyderabad. M-am născut în suburbiile oraşului Toronto. Am avut o casă pe Winchester Street.” Dar aceste gânduri se frânseră în mintea lui şi fură înlocuite de fragmente ciudate: „Acesta este sufletul meu şi lumea depănându-se, aceasta e inima mea în aerul nemişcat al iernii.” În cele din urmă ajunse să şoptească la nesfârşit aceleaşi trei cuvinte: „Mergi mai departe. Mergi mai departe. Mergi mai departe.”
Se uită în sus şi întâlni ochii unei bufniţe privindu-l de pe o creangă
încărcată cu zăpadă.
176
37
DIALLO: Deci, când aţi plecat, aţi mers, pur şi simplu, fără nicio destinaţie în minte?
RAYMONDE: Din câte ştiu. De fapt, nu-mi amintesc deloc acel an.
DIALLO: Nimic?
RAYMONDE: Absolut nimic.
DIALLO: Ei bine, şocul trebuie să fi fost considerabil.
RAYMONDE: Desigur, dar, în cele din urmă, ne-am oprit într-un oraş, şi îmi amintesc tot ce s-a întâmplat după aceea. Te poţi obişnui cu orice. Cred că, de fapt, a fost mai uşor pentru copii.
DIALLO: Copiii păreau cumplit de traumatizaţi.
RAYMONDE: La vremea aceea, fireşte. Cu toţii erau. Dar doi ani mai târziu? Cinci ani? Zece? Uite ce e, eu aveam opt ani. Nouă, când am încetat să mai umblăm. Nu-mi pot aminti anul pe care l-am petrecut pe drum, şi cred că asta înseamnă că nu-mi amintesc ce a fost mai rău. Ce vreau să spun este că nu ţi se pare că oamenii care o duc cel mai rău în această… această epocă actuală, oricum ai vrea s-o numeşti, lumea de după gripa georgiană… nu ţi se pare că
oamenii cărora le este cel mai greu sunt oamenii care îşi amintesc clar vechea lume?
DIALLO: Nu m-am gândit la asta.
RAYMONDE: Ce vreau să spun este că pe cât de multe îţi aminteşti, pe-atât de multe ai pierdut.
DIALLO: Dar tu îţi aminteşti unele lucruri…
RAYMONDE: Dar atât de puţine! Amintirile mele de dinainte de colaps îmi par ca nişte vise acum. Îmi aduc aminte că mă uitam pe geamul unui avion – asta probabil că s-a întâmplat în timpul ultimului an sau al ultimilor doi – şi vedeam oraşul New York. L-ai văzut vreodată aşa?
DIALLO: Da.
RAYMONDE: O mare de lumini electrice. Mă înfior când mă
gândesc la asta. Nu mi-i amintesc cu adevărat pe părinţii mei. Sunt, de fapt, doar impresii. Îmi amintesc aerul cald care venea iarna prin gurile de ventilaţie şi aparatele din care se auzea muzică. Îmi amintesc cum arătau computerele cu ecranele aprinse. Îmi amintesc cum am deschis frigiderul şi aerul rece şi lumina se revărsau din el.
Sau congelatoarele, chiar mai reci, şi acele mici cubuleţe de gheaţă
în tăviţe. Îţi aminteşti frigiderele?
177
DIALLO: Desigur. A trecut ceva vreme de când am văzut unul folosit altfel decât ca dulap.
RAYMONDE: Şi aveau lumină şi aer rece înăuntru, nu? Nu-mi imaginez doar?
DIALLO: Aveau lumină înăuntru.
178
6
Avioane
179
38
Când Kirsten şi August părăsiră casa din pădure, când târâră şi cărară noile lor valize printre copaci, până la drum, fu un moment când Kirsten se opri şi privi în urmă, către aleea potopită de vegetaţie, în vreme ce August făcu mici ajustări – mută cărţile de poezie şi sticlele cu apă din rucsac în valiza pe roţi ca să nu mai care atâta greutate în spinare –, iar dacă n-ar fi existat acele dovezi fizice, valizele pline cu prosoape şi şampon, şi acea cutie cu sare pe care o găsiseră în bucătărie, rochia de mătase albastră pe care o purta şi umflătura pe care o făcea macheta navei Enterprise în buzunarul vestei lui August, poate că ar fi crezut că îşi imaginaseră casa.
— O casă care nu a fost jefuită, rosti August de îndată ce îşi reluară mersul.
Roţile valizei erau înţepenite, iar lui Kirsten nu-i plăcea sunetul pe care îl făceau pe drum, dar altminteri valizele erau perfecte.
— N-aş fi crezut că voi mai vedea vreodată una.
— A fost incredibil. Aproape că mi-a venit să încui uşa în urma noastră.
