CBS trecu fără niciun comentariu la reluări ale emisiunii America’s Got Talent 14. Asta se întâmplă la ora cinci dimineaţa, iar toţi cei care erau treji urmăriră vreme de câteva ore – era plăcut să

iei o pauză de la sfârşitul lumii –, apoi, după-amiază devreme, luminile se stinseră. Reveniră aproape imediat, însă probabil că asta însemna, după cum spuse un pilot, că reţeaua căzuse, iar aeroportul trecuse pe generator. Toţi lucrătorii care ştiau cum funcţionau generatoarele plecaseră deja. Oamenii plecaseră

începând cu Ziua Trei.

— Este aşteptarea, o auzi Clark pe o femeie spunând. Nu suport aşteptarea, trebuie să fac ceva chiar dacă doar o plimbare până în cel mai apropiat oraş, pentru a vedea ce se întâmplă…

Un agent TSA rămăsese în aeroport, unul singur, Tyrone, iar el ştia să vâneze. Până în Ziua Opt, nimeni nu venise la aeroport şi nimeni dintre cei care plecaseră nu se întorsese, niciun avion sau elicopter nu aterizase, toţi erau înfometaţi şi încercau să nu se gândească la filmele despre apocalipsă pe care le văzuseră de-a lungul anilor. Tyrone se duse în pădure împreună cu o femeie care fusese ranger înainte şi cu două arme din dotarea TSA, iar ceva mai târziu se întoarseră cu o căprioară. O legară între două scaune metalice, deasupra unui foc, iar seara, toată lumea mâncă vânat fript şi bău ultimele sticle de şampanie, în timp ce fata care avea nevoie de Effexor se strecură printr-o uşă din cealaltă parte a aeroportului şi se duse în pădure. Un grup încercă s-o găsească, dar nu reuşi.

Fata care avea nevoie de Effexor îşi lăsase acolo valiza şi toate bunurile, inclusiv carnetul de conducere. În poză, părea somnoroasă şi avea părul mai lung. Numele ei era Lily Patterson.

Avea 18 ani. Nimeni nu ştia ce era de făcut cu carnetul de conducere. În cele din urmă, cineva îl puse pe tejgheaua din 14 Americanii au talent (n.tr.).

219

restaurantul mexican, alături de cardul Amex al lui Max.

Tyler îşi petrecea zilele ghemuit într-un fotoliu din Skymiles Lounge, citind şi recitind comicsuri. Elizabeth şedea alături de el, cu ochii închişi, buzele mişcându-i-se constant, rapid, într-o rugăciune repetată.

Pe ecrane se vedea doar mira.

În Ziua 12, luminile de pe aeroport se stinseră. Însă la toalete mai curgea apă dacă cineva o turna în rezervor, aşa încât colectară

tăvile din plastic de la punctele de control şi le umplură cu zăpadă, ducându-le apoi în toalete pentru a se topi. Clark nu se gândise niciodată prea mult la felul în care era construită clădirea unui aeroport, însă era recunoscător că acesta avea foarte multă sticlă.

Stăteau treji la lumina zilei şi se culcau la apusul soarelui.

Printre cei blocaţi acolo se aflau trei piloţi. În Ziua 15 pe aeroport, unul dintre ei anunţă că decisese să zboare cu un avion la Los Angeles. Zăpada se topise, aşa încât credea că se va descurca fără

maşinile de degivrare. Oamenii îi amintiră că, din câte se spusese la ştiri, situaţia din Los Angeles era destul de proastă.

— Da, dar, conform ştirilor, situaţia e proastă peste tot, zise pilotul. Familia lui era în L.A., iar el nu era dispus să accepte posibilitatea că nu o va mai vedea niciodată. Oricine vrea să vină cu mine, spuse el, va zbura gratis până la Los Angeles.

Chiar şi numai asta părea o dovadă că lumea se sfârşea, deoarece aceasta era o epocă în care oamenii erau taxaţi suplimentar pentru bagajele din cală, pentru că se îmbarcau suficient de devreme ca să-şi înghesuie bagajele în compartimentele de deasupra capetelor, înainte ca acestea să fie deja prea pline, pentru privilegiul de a sta pe rândurile de la ieşire, sporindu-şi şansele de supravieţuire şi având cinci centimetri în plus pentru picioare. Pasagerii se uitară

unul la altul.

— Avionul este alimentat, spuse pilotul. Zburam de la Boston la San Diego când am fost redirecţionaţi, şi probabil că avionul n-o să

fie plin.

Lui Clark îi trecu prin minte că nici dacă toţi cei din aeroport se duceau cu el n-o să se ocupe toate locurile din avion.

— Vă dau o zi de gândire, zise pilotul, dar mâine plec, înainte ca temperatura să scadă din nou.

220

Desigur, nu existau garanţii. De când ecranele televizoarelor se stinseseră, nu mai primiseră veşti din lumea de afară şi existau momente cutremurătoare când părea posibil – Nu probabil! Dar posibil! – ca ei, cele 79 de persoane rămase în aeroport, să fie ultimii oameni în viaţă de pe Pământ. Din câte ştia toată lumea, LAX era un morman de moloz fumegând. Calcule agonizante se făcură.

Aproape toată lumea care locuia la vest de Munţii Stâncoşi îl abordă

pe pilot. Majoritatea oamenilor care locuiau în Asia aleseră să se urce în avion, ceea ce nu desfiinţa oceanul care se afla între ei şi cei dragi, dar îi aducea cu 3000 de kilometri mai aproape de casă.

A doua zi la prânz, pasagerii se îmbarcară cu ajutorul unei scări pe roţi pe care o găsiseră într-un hangar, iar o mulţime se adună pe pistă pentru a urmări avionul plecând. Sunetul motoarelor era uimitor după atâtea zile de linişte. Există o lungă perioadă când nimic nu se întâmplă, doar motoarele răgeau, înainte ca avionul să

se desprindă cu o serie de mişcări delicate din şirul aeronavelor parcate – lăsă un loc între avioanele Cathay Pacific şi Lufthansa – şi să vireze lent spre pista de decolare. Cineva – imposibil de văzut cine de la o asemenea distanţă – făcea cu mâna la unul dintre geamuri.

Câţiva oameni şi le fluturară şi ei. Avionul porni pe pistă, prinse viteză, roţile părăsiră pământul, iar privitorii îşi ţinură suflarea în clipa decolării, dar aparatul nu ezită, se ridică, în loc să cadă, iar în vreme ce se îndepărta în seninul cer albastru, Clark îşi dădu seama că avea lacrimi pe faţă. De ce, în toată viaţa lui plină de călătorii, nu realizase niciodată frumuseţea zborului? Improbabilitatea lui.

Sunetul motoarelor începu să se stingă, avionul devenind tot mai mic pe fundalul albastru, până când fu învăluit în tăcere şi ajunse un punct îndepărtat pe cer. Clark îl privi până dispăru.

În seara aceea, nimeni din jurul focului nu avu prea multe de spus. Erau 54 acum, cei care hotărâseră să nu plece la Los Angeles.

Carnea de vânat era prea tare. Toată lumea mesteca în tăcere. Tyler, care părea să nu vorbească aproape niciodată, stătea lângă

Elizabeth şi privea flăcările.

Clark se uită la ceas. Avionul plecase cu cinci ore în urmă. Se apropia de marginea vestică a Continentului sau fusese silit să

aterizeze pe o pistă neluminată de undeva de dinainte de California, sau se prăbuşise în flăcări, în vreun peisaj întunecat. Avea să

aterizeze la Los Angeles, iar pasagerii aveau să coboare într-o lume diferită sau aveau să aterizeze, iar pasagerii aveau să fie întâmpinaţi de o gloată sălbatică, sau avea să se zdrobească de pista ticsită de 221

alte avioane. Pasagerii aveau să-şi regăsească familiile sau nu. Oare mai exista electricitate în Los Angeles? Toate acele panouri solare în lumina Sudului. Toate amintirile lui despre acel oraş. Miranda la petrecerea ei, fumând afară în vreme ce soţul ei flirta cu următoarea lui soţie. Arthur făcând plajă lângă piscină, o Elizabeth însărcinată

moţăind alături.

— Nu pot aştepta până când lucrurile vor reveni la normal, spuse ea acum, tremurând în lumina focului, iar Clark nu găsi absolut nimic de zis.

După plecarea avionului spre Los Angeles, rămaseră doi piloţi, Stephen şi Roy. A doua zi, Roy îşi anunţă şi el intenţia de a pleca.

— Doar în recunoaştere, spuse el. Mă gândesc să zbor până la Marquette – am un prieten acolo –, să arunc o privire, să obţin nişte informaţii despre ce se petrece, poate să fac rost de nişte provizii, şi să mă întorc.

A doua zi dimineaţă, decolă cu un mic avion. Nu se mai întoarse.

— Pur şi simplu, n-are sens, insistă Elizabeth. Trebuie să credem că s-a sfârşit civilizaţia?

— Ei bine, rosti Clark, a fost mereu puţin cam fragilă, nu crezi?

Şedeau împreună în Skymiles Lounge, unde Elizabeth şi Tyler îşi instalaseră tabăra.

— Nu ştiu. Elizabeth vorbi încet, privind pista. De-a lungul anilor, am făcut câteva cursuri de istoria artei, printre diverse proiecte. Şi, desigur, istoria artei este întotdeauna legată de istoria non-artei, vezi catastrofă după catastrofă, lucruri cumplite, toate acele momente când probabil că toţi au crezut că lumea se sfârşea, dar toate acele momente au fost temporare. Mereu trec.

Clark rămase tăcut. El nu credea că acesta va trece.

Elizabeth începu să-i povestească despre o carte pe care o citise cândva, cu ani în urmă, când rămăsese blocată – dar, fireşte, nu atât de blocată – pe un aeroport, şi era o carte cu vampiri, nu genul ei obişnuit, dar avea un stil la care se tot gândea. Îi spuse că decorul era postapocaliptic, aşa încât, citind, presupuneai, în mod firesc, că

lumea toată se sfârşise, dar apoi devenea clar, datorită unor ingenioase flash-forward-uri, că nu toată civilizaţia era pierdută, ci doar America de Nord, care fusese băgată în carantină pentru a se împiedica răspândirea vampirismului.