Rămăsese fără plasturi cu nicotină în Ziua Patru. În timpul unor 15 Mă cheamă Clark. Locuiesc în aeroport. Mi-e dor de tine. (în lb.

franceză, în original) (n.tr.).

226

momente deosebit de dificile, cu câteva săptămâni în urmă, încercase să fumeze scorţişoară luată din chioşcul de cafea.

— Asta înseamnă nu? Şi diabetul, rosti Garrett, aparent uitând de ţigară. Sida. Tensiunea arterială. Diversele tipuri de cancer care răspundeau la chimioterapie, când chimioterapia era disponibilă.

— Nu mai există chimioterapie, spuse Annette. Şi eu m-am gândit la asta.

— Totul se întâmplă cu un motiv, zise Tyler. Charlie nu observase apropierea lui. În ultima vreme, Tyler începuse să

rătăcească prin aeroport şi avea un mod atât de silenţios de a se mişca, încât părea să se materializeze de nicăieri. Vorbea atât de rar, încât era uşor să uiţi că se afla acolo. Asta a spus mama, adăugă el când toţi îl priviră.

— Mda, asta pentru că Elizabeth e o nebună afurisită, zise Garrett.

Clark observă că acesta avea o problemă de filtrare.

— În faţa copilului? Annette îşi răsucea între degete eşarfa uniformei Lufthansa. Vorbeşti despre mama lui. Tyler, nu-l asculta.

Tyler se mulţumi să-l privească fix pe Garrett.

— Îmi pare rău, îi spuse el lui Tyler. Am fost deplasat.

Tyler nu clipi.

— Ştiţi, rosti Clark, cred că ar trebui să ne gândim să trimitem o echipă de cercetaşi.

Cercetaşii plecară în zorii Zilei 100: Tyrone, Dolores şi Allen, un profesor de şcoală generală din Chicago. Dezbătuseră dacă o echipă

de cercetaşi era sau nu o idee bună. Reuşiseră să omoare suficiente căprioare pentru a supravieţui şi aveau cam tot ce le era necesar –

cu excepţia săpunului şi a bateriilor, care se terminaseră –, şi ce altceva putea să fie acolo în afară de pandemie? Cu toate astea, echipa de cercetaşi plecă la drum, înarmată cu pistolul lui Tyrone şi având nişte hărţi rutiere.

Liniştea Zilei 100. Aşteptarea întoarcerii cu provizii a echipei de cercetaşi sau a întoarcerii cu gripă, sau a întoarcerii urmărite de supravieţuitori dezlănţuiţi, care doreau să omoare pe toată lumea, sau a neîntoarcerii sale. Cu o noapte înainte, ninsese, iar lumea era încremenită. Zăpadă albă, copaci negri, cer cenuşiu, logourile companiilor aeriene de pe cozile avioanelor imobilizate la sol fiind singurele pete de culoare din peisaj.

Clark intră în Skymiles Lounge. O evitase în ultima vreme pentru că o evitase pe Elizabeth, însă era o zonă liniştită a aeroportului, iar 227

lui îi plăceau fotoliile cu vedere spre pistă. Stătu în picioare uitându-se la şirul de avioane şi, pentru prima dată după ceva timp, se pomeni gândindu-se la Robert, prietenul lui. Robert era curator –

„Fusese curator? Da, probabil că Robert este la trecut acum, la fel ca aproape toţi ceilalţi, încearcă să nu te gândeşti la asta” –, iar când Clark se îndepărtă de geam, privirea lui căzu pe vitrina de sticlă în care, cândva, se aflaseră sendvişuri.

Dacă Robert ar fi aici – „Cristoase, măcar dacă ar fi!” –, dacă

Robert ar fi aici, probabil că ar umple rafturile cu artefacte şi ar improviza un muzeu. Clark îşi puse iPhone-ul inutil pe raftul de sus.

Ce altceva? Max plecase cu ultimul avion spre Los Angeles, dar pe cardul Amex încă se aduna praf pe tejgheaua din restaurantul mexican aflat în Sala B. Alături de el zăcea permisul de conducere al lui Lily Patterson. Clark aduse aceste artefacte în Skymiles Lounge şi le puse în vitrina de sticlă. Păreau insuficiente, aşa că

adăugă laptopul său şi acesta fu începutul Muzeului Civilizaţiei. Nu spuse asta nimănui, dar, când reveni câteva ore mai târziu, cineva adăugase un alt iPhone, o pereche de pantofi roşii cu toc-cui de 13

centimetri şi un glob cu zăpadă.

Lui Clark îi plăcuseră mereu obiectele frumoase, iar în starea de spirit actuală, toate obiectele erau frumoase. Stătea lângă vitrină şi se pomenea că era mişcat de fiecare obiect pe care îl vedea acolo, de spiritul întreprinzător omenesc necesar pentru realizarea fiecărui obiect. Se gândi la globul cu zăpadă. Se gândi la mintea care inventase aceste viscole miniaturale, la muncitorul din fabrică

transformând foi de plastic în fulgi albi de zăpadă, la mâna care desenase planurile miniaturalului Severn City, cu clopotniţa sa şi cu primăria sa, la muncitorul de la linia de asamblare, care urmărise globul trecând pe o bandă rulantă, undeva în China. Se gândi la mănuşile albe de pe mâinile femeii care băgase globurile cu zăpadă

în cutii, pentru a fi împachetate în cutii mai mari, lăzi, containere de transport. Se gândi la partidele de cărţi jucate sub punţi, seara, pe vapoare care transportau containerele peste ocean, o mână

stingând o ţigară într-o scrumieră arhiplină, o pâclă de fum albastru în lumina slabă, ritmurile a jumătate de duzină de limbi unite de înjurături comune, visurile marinarilor despre pământ şi femei, aceşti bărbaţi pentru care oceanul era un orizont cenuşiu care trebuia traversat cu vapoare de dimensiunile unor zgârie-nori culcaţi la orizontală. Se gândi la semnătura de pe declaraţia de expediţie a mărfii, o semnătură ca nicio alta pe Pământ, la cana de cafea din mâna şoferului care livrase cutiile la centrul de distribuţie, 228

la speranţele secrete ale omului de la UPS care dusese cutiile de aici la aeroportul Severn City. Clark clătină globul şi îl ridică în lumină.

Când se uită în el, planurile erau deformate şi prinse într-o volbură

de zăpadă.

Echipa de cercetaşi se întoarse a doua zi, epuizată şi înfrigurată, cu trei cărucioare de oţel dintr-o bucătărie industrială pline cu provizii. Găsiseră un local Chili’s pe care nimeni nu-l jefuise încă şi îşi petrecuseră noaptea tremurând în separeurile acestuia. Aveau hârtie igienică, sos Tabasco, şerveţele, sare şi piper, uriaşe conserve cu tomate, veselă şi pungi cu orez, litri de săpun roz.

Au spus că foarte aproape pe drum era o barieră şi un indicator care avertiza că acolo era carantină. Nimeni nu venise la aeroport pentru că semnul zicea că era gripă aici, pasageri bolnavi, păstraţi distanţa. Cât se vedea cu ochii dincolo de barieră erau maşini abandonate, în unele aflându-se cadavre. Dăduseră peste un hotel în apropierea aeroportului, dar duhoarea era atât de puternică, încât îşi dăduseră seama ce-i aştepta în holul întunecat, aşa că

deciseseră să nu intre. Apoi, puţin mai departe pe drum, găsiră

restaurantul fast-food.

— Cum era acolo? întrebă Clark.

— Linişte, spuse Dolores.

Fusese surprinsă de emoţia care o cuprinsese la întoarcere, când echipa de cercetaşi făcuse eforturi pentru a trece de bariera instalată

pe drum cu cărucioarele lor cu provizii, cu şerveţelele şi sticlele de Tabasco care se loveau între ele, pe drumul spre aeroport, apoi aeroportul apăru printre copaci. „Acasă”, gândise ea şi se simţise extrem de uşurată.

O zi mai târziu sosi primul străin. Îşi luaseră obiceiul de a posta santinele dotate cu fluiere pentru a fi avertizaţi la apropierea unui străin. Cu toţii văzuseră filme postapocaliptice, cu vagabonzi primejdioşi care se luptau pentru ultimele resturi. Annette spuse că, de fapt, dacă se gândea la asta, în toate filmele postapocaliptice pe care le văzuse ea erau zombi. „Vreau doar să zic, spuse ea, că putea fi mult mai rău.”

Însă primul om care apăru sub cerul jos şi întunecat păru mai degrabă şocat decât primejdios. Era murdar, de vârstă

nedeterminată, îmbrăcat cu mai multe straturi de haine şi nu se bărbierise de mult timp. Apăru pe drum cu o armă în mână, dar se opri şi lăsă arma să cadă când Tyrone îi strigă s-o arunce. Îşi ridică

mâinile deasupra capului şi se uită la oamenii care se adunau în 229

jurul lui. Toţi aveau întrebări. Păru că face eforturi ca să poată vorbi.

Buzele i se mişcară, dar nu se auzi nimic, iar el trebui să-şi dreagă

glasul de câteva ori înainte de a reuşi să articuleze ceva. Clark îşi dădu seama că nu mai vorbise de o bună bucată de vreme.

— Eram în hotel, spuse el într-un final. M-am luat după urmele tale de paşi din zăpadă.