— Am ajuns doar până pe acea lună gri, rosti August. Nu am mers nicăieri mai departe. Mă refer la genul de călătorii spaţiale pe care le vedeai la televizor, spre alte galaxii, alte planete.
— Ca în comicsurile mele?
— Comicsurile tale sunt ciudate. Mă gândesc mai degrabă la Star Trek.
— Un univers paralel în care comicsurile sunt reale, spuse ea.
— Ce vrei să zici?
— Vreau să zic un univers paralel în care ne îmbarcăm pe Staţia Eleven şi scăpăm înainte ca lumea să se sfârşească, spuse Kirsten.
— Lumea nu s-a sfârşit, zise el. Încă se mai învârte. Dar, în sfârşit, ai vrea să locuieşti pe Staţia Eleven?
— Cred că e frumos. Cu toate acele insule şi poduri.
— Dar este mereu noapte sau amurg, nu-i aşa?
— Nu cred că m-ar deranja.
— Mie îmi place mai mult lumea asta, zise August. Are măcar Staţia Eleven o orchestră? Sau aş fi doar eu stând de unul singur pe stânci, întuneric, cântând la vioară pentru căluţi-de-mare uriaşi.
— Bine, un univers paralel cu stomatologie mai bună, spuse ea.
— Ţinteşti sus, nu-i aşa?
— Dacă ţi-ai fi pierdut vreun dinte, ai fi ştiu cât de sus ţintesc.
— Corect. Îmi pare rău pentru dinţii tăi.
— Un univers paralel în care n-am tatuaje cu cuţite.
— Şi acolo mi-ar plăcea să trăiesc, rosti August. Un univers paralel în care Sayid şi Dieter n-au dispărut.
— Un univers paralel în care telefoanele încă există, aşa că
putem să-i sunăm pe cei din Simfonie şi să-i întrebăm unde sunt, apoi să-i sunăm pe Dieter şi pe Sayid şi să ne întâlnim cu toţii undeva.
Rămaseră tăcuţi, privind frunzele de deasupra.
— O s-o găsim, spuse Kirsten, o să vedem Simfonia din nou.
Dar, fireşte, nu puteau fi siguri.
Îşi târâră valizele pe dig, până la drum. Erau foarte aproape de Severn City. În amurg, drumul coti din nou spre malul lacului, iar primele case din Severn City apărură la orizont. Existau mesteceni tineri între drum şi lac, dar altminteri nu era nicio pădure, ci doar 183
peluze pe care crescuse vegetaţie şi case acoperite de vrejuri şi buruieni, o plajă cu pietre şi nisip.
— Nu vreau să fac asta noaptea, zise August.
Aleseră o casă la întâmplare, îşi croiră cu greu drum spre curtea din spate şi îşi instalară tabăra după o magazie. Nu exista nimic de mâncare. August se duse în explorare şi se întoarse cu nişte afine.
— Stau eu de veghe prima, spuse Kirsten.
Era epuizată, dar nu credea că ar putea dormi. Se aşeză pe valiza ei, cu spatele sprijinit de peretele magaziei şi cu un cuţit în mână.
Urmări ridicarea lentă a licuricilor din iarbă şi ascultă apa lovindu-se de plaja de dincolo de drum, suspinul vântului printre frunze. O bătaie de aer şi chiţăitul unui rozător – o bufniţă
prinzându-şi prada.
— Îţi aminteşti de omul pe care l-am întâlnit la benzinărie?
întrebă August.
Ea crezuse că el adormise.
— Desigur. Ce-i cu el?
— Cicatricea de pe faţa lui, zise ridicându-se în capul oaselor. Mă
gândeam la ea şi mi-am dat seama ce este.
— Profetul l-a marcat.
Amintirea o făcu să se agite. Cu o mişcare din încheietură, cuţitul ei reteză pălăria unei ciuperci albe aflate la circa un metru distanţă.
— Da, dar simbolul însuşi, modelul cicatricei. Cum l-ai descrie.
— Nu ştiu, spuse ea retrăgându-şi cuţitul. Arăta ca un „t” mic cu o linie în plus sub cealaltă.
