Ea se opri din tricotat. Intensitatea maniacă a primelor ei zile aici se risipise.

— De ce?

— În clipa asta, este lângă avionul aflat în carantină, zise Clark, citindu-le morţilor, cu voce tare, din Apocalipsa Sfântului Ioan.

— O! Zâmbi şi reluă croşetatul. Este foarte avansat la citire.

— Cred că se poate să-şi fi format nişte idei ciudate despre, ei bine, despre ce s-a întâmplat.

Îşi dădu seama că încă nu avea cuvinte să explice asta. Nimeni nu vorbea direct.

— Ce fel de idei ciudate?

— Crede că pandemia s-a întâmplat cu un motiv, spuse Clark.

— Chiar s-a întâmplat cu un motiv.

— Ei bine, în regulă, dar mă refer la alt motiv în afară de faptul că aproape toată lumea de pe Pământ s-a îmbolnăvit de o formă

extrem de letală a gripei porcine care a suferit o mutaţie. Pare să

creadă că a fost implicată un soi de judecată divină.

— Are dreptate, zise ea.

Pentru o clipă se opri din croşetat ca să numere rândurile.

El simţi că îl apucă ameţeala.

— Elizabeth, ce motiv ar putea exista pentru aşa ceva? Ce fel de plan ar putea presupune…?

Îşi dădu seama că ridicase vocea. Pumnii îi erau încleştaţi.

— Totul se întâmplă cu un motiv, rosti ea. Nu se uită la el. Nu e nevoie ca noi să ştim.

Mai târziu în vara aceea, o bandă de rătăcitori religioşi se abătu pe-acolo, îndreptându-se spre sud. „O lume nouă are nevoie de zei noi”, au spus ei. „Suntem ghidaţi de viziuni”, au adăugat. Şi au mai zis lucruri vagi despre semne şi vise. Aeroportul i-a găzduit vreme de câteva nopţi neplăcute, pentru că părea mai puţin primejdios 233

decât să-i alunge. Rătăcitorii le mâncară alimentele, iar în schimb le oferiră binecuvântări care în general implicau palme puse pe frunte şi rugăciuni murmurate. Noaptea, se aşezară în cerc în Sala C şi cântară într-o limbă pe care nimeni din aeroport n-o auzise vreodată. Când plecară, Elizabeth şi Tyler li se alăturară.

— Vrem doar să trăim o viaţă mai spirituală, spuse Elizabeth şi îşi ceru scuze că îi părăseau pe ceilalţi, ca şi cum plecarea ei însemna un soi de abandon personal.

Când plecară, mergând în spatele grupului, Tyler păru foarte mic.

„Ar fi trebuit să fac mai mult pentru ea, gândi Clark. Ar fi trebuit s-o trag îndărăt de pe marginea prăpastiei.” Dar avusese nevoie de toate forţele sale pentru a nu ajunge el însuşi acolo. Şi ce ar fi putut să facă? Când grupul dispăru după curba făcută de drumul aeroportului, avu certitudinea că nu era singurul care se simţea uşurat.

— Genul acela de nebunie e contagios, spuse Dolores ca un ecou al gândurilor lui.

În Anul 15, după lungile zile de muncă, oamenii veneau la muzeu ca să se uite la trecutul lor. Câteva din fotoliile originale de la clasa întâi mai erau acolo şi era posibil să te aşezi şi să citeşti ultimele ziare, vechi de 15 ani, întorcând paginile fragile cu mâinile băgate în mănuşi cusute stângaci de Clark dintr-un cearşaf luat de la hotel.

Ce se întâmpla aici semăna cumva cu o rugăciune. James, primul om care venise aici, intra aproape în fiecare zi în muzeu pentru a se uita la motocicletă. O găsise în Severn City, în Anul 2, şi o folosise până când benzina din maşini se degradase, iar combustibilul de aviaţie se terminase. Îi lipsea foarte mult. Emmanuelle, primul copil născut în aeroport, venea adesea să se uite la telefoane.

Acum, aici se afla o şcoală, în Sala C. La fel ca toţi copiii de pretutindeni, şi cei din aeroport memorau lucruri abstracte: cândva avioanele de afară zburaseră prin aer. Puteai folosi un avion pentru a călători dintr-o parte în alta a lumii, dar – profesorul era un om care avea statut de pasager regulat la două companii aeriene –, când te aflai într-un avion, trebuia să opreşti toate aparatele electrice înainte de decolare şi aterizare, aparate precum acele mici maşinării plate la care ascultai muzică şi maşinăriile mai mari care se deschideau ca nişte cărţi şi aveau ecrane care nu fuseseră

întotdeauna negre, interioarele fiind pline cu circuite, iar aceste maşinării erau portaluri spre o reţea care se întindea în toată lumea.

234

Sateliţii transmiteau informaţii spre Pământ. Mărfurile erau transportate cu vapoare şi avioane pretutindeni în lume. Nu exista pe Pământ un loc prea îndepărtat pentru a ajunge acolo.

Li s-a spus despre internet, că era pretutindeni şi conecta totul, inclusiv oamenii. Li s-au arătat hărţi şi globuri pământeşti, liniile graniţelor pe care internetul le traversa. Aceasta este suprafaţa galbenă a pământului sub formă de mănuşă; această piuneză de pe perete este Severn City. Acela a fost Chicago. Acela a fost Detroit.

Copiii înţelegeau punctele de pe hartă – „aici” dar chiar şi adolescenţii erau derutaţi de linii. Existaseră ţări şi graniţe. Era greu de explicat.

În toamna Anului 15, ceva remarcabil se întâmplă. Un negustor aduse un ziar. Venise la aeroport din Anul 6, iar specialităţile lui erau ustensilele de bucătărie, ciorapii şi cele necesare cusutului. Se instală peste noapte în avionul Air France şi veni la Clark în dimineaţa de dinaintea plecării.

— Am ceva ce cred că ţi-ar plăcea, spuse el, pentru muzeul ăla al tău.

Îi dădu trei foi de hârtie grosolană.

— Ce-i asta?

— Este un ziar, zise negustorul.

Trei numere consecutive, vechi de câteva luni. Negustorul spuse că era publicat neregulat, în New Petoskey. Existau anunţuri de naşteri, decese şi căsătorii. O rubrică de schimburi: un bărbat din zonă căuta pantofi noi, oferind pentru ei lapte şi ouă; altcineva avea o pereche de ochelari de citit pe care spera să-i dea pentru o pereche de jeanşi măsura 36. Exista o poveste despre un grup de trei sălbatici care fusese zărit la sud-vest de oraş – o femeie şi doi copii.

Localnicii erau sfătuiţi să-i evite şi, în caz că se întâlneau accidental cu ei, să li se adreseze cu blândeţe şi să evite a face mişcări bruşte.

Ceva numit Simfonia Itinerantă tocmai trecuse prin oraş, deşi Clark îşi dădu seama că nu era doar o orchestră simfonică. Exista o relatare entuziastă despre interpretarea piesei Regele Lear, cu menţionarea specială a jocului lui Gil Harris ca Lear şi a lui Kirsten Raymonde în rolul Cordeliei. O fată din oraş dorea să anunţe că avea de dat nişte pisoi abia fătaţi şi că mama pisoilor era foarte pricepută

la prinderea şoarecilor. Mai era şi un anunţ prin care se amintea că

biblioteca era mereu în căutare de cărţi şi acestea erau plătite în vin.

Bibliotecarul, François Diallo, era şi cel care publica ziarul şi se părea că, atunci când îi rămânea un spaţiu gol în ziar, îl umplea cu 235

texte din colecţia lui. Primul număr conţinea un poem de Emily Dickinson, al doilea, un fragment din biografia lui Abraham Lincoln.

Ultima pagină a celui de-al treilea număr – se pare că fusese o lună

lipsită de ştiri şi anunţuri – era ocupată de un interviu cu actriţa care o interpretase pe Cordelia, Kirsten Raymonde. Aceasta plecase din Toronto împreună cu fratele ei, atunci când avusese loc colapsul, însă ştia asta doar pentru că îi povestise fratele ei.

Amintirile ei erau limitate, însă exista o noapte chiar înainte de sfârşit pe care şi-o amintea în detaliu.

RAYMONDE: Eram pe scenă împreună cu alte două fete din piesă, iar eu mă aflam în spatele lui Arthur, aşa că nu i-am văzut chipul. Dar îmi îmi aduc aminte că s-a produs ceva agitaţie chiar în faţa scenei. Apoi, îmi aduc aminte că am auzit un sunet, o lovitură

puternică, când Arthur a izbit cu mâna coloana din placaj de lângă

capul meu. S-a împleticit cumva îndărăt, şi-a ridicat braţul, după