— Vreau să spun că, probabil, viaţa mea i se părea de neimaginat.
— Probabil că viaţa ta le pare de neimaginat celor mai mulţi oameni. De ce m-ai sunat, Arthur?
Tonul ei fu cât mai blând posibil.
— Pe tine am simţit nevoia să te sun când am primit vestea, rosti el. — Dar de ce pe mine? N-am mai vorbit de la ultima înfăţişare pentru divorţ.
— Tu ştii de unde provin, zise el, iar ea înţelese ce voise el să
spună.
„Cândva, am trăit pe o insulă din ocean. Cândva, luam feribotul ca să ne ducem la liceu, iar noaptea cerul era strălucitor fără toate aceste lumini ale oraşului. Cândva, vâsleam în canoe ca să ne ducem la far şi să ne uităm la petroglife şi pescuiam somon, şi ne plimbam prin pădurea adâncă, însă toate astea erau absolut banale fiindcă toată lumea pe care o cunoşteam făcea aceleaşi lucruri, iar aici, în aceste vieţi pe care ni le-am făcut, aici, în aceste oraşe dure şi sclipitoare, nimic din toate astea nu mi s-ar părea real dacă n-ai fi tu.” Şi, în afară de asta, îşi dădu ea seama, acum era neînsurat.
Arthur avea rolul principal în Regele Lear, care deocamdată se juca în avanpremieră la teatrul Elgin. Aranjaseră să se întâlnească
aici pentru că Arthur era în divorţ de a treia lui nevastă, Lydia, şi se temea că oricare restaurant în care ar fi intrat ar fi atras un cârd de camere foto.
Paparazzii se plictisiseră de mult de existenţa neinteresantă a Mirandei de după despărţirea de Arthur, aşa că încetaseră să o urmărească, dar cu toate astea, Miranda petrecu ceva timp ca să se aranjeze, înainte de a ieşi din camera de hotel, ca să semene cât mai puţin posibil cu cea care fusese cândva. Îşi întinse şi îşi prinse părul
– în viaţa ei de la Hollywood şi din tabloide, avusese o claie de bucle
–, şi se îmbrăcă în taiorul ei favorit, cenuşiu-închis cu paspoaluri albe. Pantofi albi scumpi, cu tocuri înalte, genul pe care îi purta adesea la şedinţe, dar la care Miranda, soţia de la Hollywood, nu se gândise niciodată.
— Arăţi ca o directoare de companie, îşi spuse ea în oglindă, iar 187
gândul din spatele vorbelor fu: „Arăţi ca o străină.” Îl alungă.
Miranda ieşi când începu să se însereze. Aerul era limpede şi tăios, un vânt rece bătând dinspre lac. Familiaritatea acestor străzi.
Se opri la un Starbucks să-şi ia un latte decofeinizat şi fu uimită de părul de un verde strălucitor al celui care o servi.
— Ai un păr frumos, spuse ea, iar tânărul zâmbi.
Plăcerea de a se plimba pe străzile reci cu o cafea fierbinte în mână. De ce nimeni de pe Staţia Eleven nu avea părul verde? Poate cineva din Undersea. Sau unul dintre asociaţii doctorului Eleven.
Nu, din Undersea. Când ajunse la trei străzi distanţă de teatru, îşi puse o beretă tricotată şi ochelari fumurii.
În faţa teatrului erau cinci sau şase oameni având aparate foto cu teleobiective atârnate de gât. Fumau şi îşi butonau telefoanele.
Miranda se simţi învăluită de o linişte de moarte. Îi plăcea să se considere o persoană care nu ura pe nimeni, dar ce simţea faţă de aceşti oameni dacă nu ură? Încercă să treacă pe lângă ei cât mai discret posibil, dar faptul că purta ochelari de soare după ce se întunecase se dovedi o greşeală tactică.
— Acea Miranda Carroll? întrebă unul dintre ei.
Parazit nenorocit. Îşi ţinu capul aplecat în timp ce se declanşă o explozie de bliţuri şi se strecură pe uşa din spate.
Cabina lui Arthur era mai degrabă un apartament. Un asistent al cărui nume îl uită imediat o conduse într-un salon în care două
canapele erau puse faţă în faţă, între ele aflându-se o măsuţă din sticlă. Prin uşile deschise, întrezări o baie şi un dressing cu un cuier pentru costume – văzu o pelerină de catifea – şi o oglindă
înconjurată de lumini. Din această a doua încăpere apăru Arthur.
Arthur nu era bătrân, dar nu îmbătrânea prea bine. Ei i se păru că zăreşte dezamăgire pe chipul lui, iar ochii aveau o expresie înstrăinată, pe care nu-şi amintea s-o fi văzut înainte.
— Miranda, rosti el. Cât timp a trecut?
Asta i se păru o întrebare prostească. Îşi dădu seama că
presupusese că toată lumea îşi amintea data la care divorţase, la fel cum toată lumea îşi amintea data la care se căsătorise.
— Unsprezece ani, spuse ea.
— Te rog, ia loc. Pot să-ţi ofer ceva?
— Ai nişte ceai?
— Am ceai.
— M-am gândit că ai.
Miranda îşi dădu jos haina şi bereta şi se aşeză pe una dintre 188
canapele, care era exact la fel de incomodă cum părea, în vreme ce Arthur se agită cu un ibric electric de pe un blat. „Iată-ne”, gândi ea.
— Cum merg repetiţiile?
— Bine, spuse el. De fapt, mai mult decât bine. A trecut multă
vreme de când n-am mai jucat Shakespeare, dar am lucrat cu un instructor. De fapt, bănuiesc că „instructor” nu este cuvântul potrivit. Un expert în Shakespeare.
