Gestul fu de o eleganţă studiată, iar Miranda avu ciudata impresie că el interpreta o scenă.
— La început mi-a scris, după ce tocmai am plecat. Poate două
scrisori şi trei ilustrate, pe vremea când începusem să-i scriu din Toronto. Apoi, două bileţele scurte, prin care mă anunţa că îşi schimbase adresa, cu un mesaj sumar la început: „Bună, scuze că
190
nu ţi-am scris, am fost ocupată, iată noua mea adresă.”
— Deci, de câte ori te-am văzut scriindu-i, spuse Miranda, ea nu ţi-a răspuns niciodată?
Fu surprinsă de cât de mult o întristă asta.
— Nu. Am folosit-o ca pe un depozit al gândurilor mele. Cred că
am încetat să mă gândesc la ea ca la o fiinţă omenească lecturând o scrisoare.
El îşi ridică privirea – şi urmă o pauză în care Miranda aproape că putu citi scenariul: „Arthur îşi ridică privirea. Obosit.” Oare interpreta un rol? Nu-şi putu da seama.
— Adevărul este că bănuiesc c-am uitat că e o fiinţă reală.
Oare asta li se întâmpla tuturor actorilor, apăreau aceste graniţe neclare dintre spectacol şi viaţă? Bărbatul care interpreta rolul unui actor care îmbătrânea sorbi din ceai şi, în acel moment, jucând teatru sau nu, ei i se păru că era profund nefericit.
— Mi se pare că ai avut un an dificil, spuse ea. Îmi pare rău.
— Mulţumesc. Nu a fost uşor, dar îmi tot spun că oamenii au ani mai răi decât al meu. Am pierdut câteva bătălii, rosti el, dar nu este acelaşi lucru cu a pierde războiul.
Miranda îşi luă cana.
— Pentru război! toastă ea, ceea ce îl făcu să zâmbească uşor. Ce altceva se mai întâmplă?
— Vorbesc mereu despre mine, zise el. Cum e viaţa ta?
— Bună. Foarte bună. Nu am de ce să mă vait.
— Te ocupi de transporturi maritime, nu-i aşa?
— Da. Îmi place la nebunie.
— Te-ai căsătorit?
— Dumnezeule, nu!
— N-ai copii?
— Poziţia mea vizavi de acest subiect nu s-a schimbat. Tu ai un fiu cu Elizabeth, nu?
— Tyler. Are aproape opt ani. Este cu maică-sa în Ierusalim.
Chiar în clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă, iar Arthur se ridică.
Miranda îl urmări traversând încăperea şi se gândi la ultimul dineu dat de ei în casa din Los Angeles – Elizabeth Colton inconştientă pe o canapea, Arthur urcând scările spre dormitor. Nu era foarte sigură
ce căuta aici.
Persoana din uşă era foarte mică.
— Bună, Kiki, rosti Arthur.
Vizitatoarea era o fetiţă de şapte sau opt ani. Strângea o carte de colorat într-o mânuţă şi un penar în cealaltă. Era foarte blondă, 191
genul de copil care pare aproape incandescent într-o anumită
lumină. Miranda nu-şi putu imagina ce rol ar fi putut exista în Regele Lear pentru o fetiţă de şapte sau opt ani, dar, la vremea ei, văzuse destui copii actori, aşa că putea să recunoască unul de la prima vedere.
— Pot să-mi colorez cartea aici? întrebă fetiţa.
— Desigur, spuse Arthur. Intră. Fă cunoştinţă cu prietena mea Miranda.
— Bună, rosti fetiţa neinteresată.
— Bună, zise Miranda.
Se gândi că fetiţa arăta ca o păpuşă de porţelan. Arăta ca un copil care fusese bine îngrijit şi cocoloşit toată viaţa. Probabil, când se va face mare, va fi precum asistenta Mirandei, Laetitia, ca asistenta lui Leon, Thea, deloc aventuroasă şi bine îngrijită.
— Lui Kirsten îi place să mă viziteze uneori, explică Arthur.
Vorbim despre interpretarea rolurilor. Cea care se ocupă de tine ştie unde eşti?
