nu ştiu unde este copilul meu. Era cu mama lui, dar unde era mama lui? I-am întrebat: „Ce anume aveţi de credeţi că ne trebuie?”

— Şi ce-a urmat?

— Grupul s-a despărţit în două, iar între ei se afla fiul meu.

Puseseră mâna pe el. Băiatul are cinci ani, da? Iar ei îl legaseră şi îi puseseră căluş. Şi m-am îngrozit pentru că nu ştiam unde-i mama lui. — Aşa că le-aţi dat armele?

— Le-am dat armele, iar ei mi l-au dat pe băiat. Un alt grup 244

pusese mâna pe soţia mea. De aia în faţa mea se aflau cincisprezece oameni, şi nu douăzeci. O răpiseră de pe drum ca pe un fel de, nu ştiu, o „poliţă de asigurare” – vocea lui era plină de dezgust –, şi ne-a spus că, dacă nimeni nu-i urmăreşte, soţia mea se va întoarce teafără după o oră sau două. Au zis că pleacă din zonă, că se îndreaptă spre nord, şi atunci a fost ultima dată când i-am văzut.

Au zâmbit tot timpul, foarte liniştiţi, de parcă nu făcuseră nimic rău.

Aşa că noi l-am luat pe băiat, ei au plecat cu armele şi muniţia, după

care am aşteptat. După trei ore, văzând că ea nu se întoarce, câţiva dintre noi ne-am dus după ei şi am găsit-o împuşcată pe marginea drumului.

— De ce au făcut asta?

Jeevan îşi dădu seama că femeia era trează. Plângea în tăcere, cu ochii închişi. O ultimă împunsătură.

— A spus că profetul a vrut ca ea să rămână cu ei, zise Edward, să se ducă în Nord cu ei şi să devină soţia unuia dintre oamenii lui, dar ea a refuzat, aşa că el a împuşcat-o. Nu pentru a o ucide, evident, cel puţin nu repede. Doar pentru a-i provoca durere.

Jeevan tăie aţa şi apăsă un prosop curat pe abdomenul femeii.

— Dă-mi un bandaj, îi ceru el Dariei, dar ea deja se afla lângă el, cu fâşii dintr-un cearşaf vechi.

O pansă pe femeie cu grijă.

— O să se facă bine, zise el, dacă nu se infectează, dar nu am niciun motiv să cred că se va întâmpla asta. Gloanţele se sterilizează

singure datorită fierbinţelii lor. Am folosit şi alcool. Dar voi doi ar trebui să rămâneţi aici câteva zile.

— Îţi sunt recunoscător, spuse Edward.

— Fac ce pot.

După ce se strânse ustensilele, iar femeia căzu într-un somn agitat, cu soţul ei alături, Jeevan puse acul însângerat într-o tăviţă

şi traversă drumul, îndreptându-se spre malul râului. Îngenunche în iarbă ca să umple tăviţa cu apă şi se întoarse la motel, unde aprinse cuptorul improvizat din faţa camerei sale şi puse tăviţa pe el. Se aşeză la o masă de picnic din apropiere şi aşteptă ca apa să

dea în clocot.

Umplu o pipă cu tutun scos din buzunarul cămăşii – un ritual liniştitor. Încercând să nu se gândească la nimic, doar la stele şi la susurul râului, încercând să nu se gândească la durerea femeii şi la sângele ei, la genul de oameni care o împuşcaseră din răutate şi o lăsaseră să zacă la marginea drumului. McKinley se afla la sud de 245

vechea plantaţie. Dacă profetul spusese adevărul, atunci el şi oamenii lui se îndepărtau de McKinley, îndreptându-se spre Nordul nebănuitor. Jeevan se întrebă de ce spre nord şi cât de departe se vor duce. Se gândi la Toronto, la mersul prin zăpadă. Gândurile legate de Toronto duseră inevitabil la gânduri despre fratele lui, despre turnul de lângă lac, despre oraşul-fantomă care se prăbuşea, despre Elgin and Winter Garden Theatre Centre care încă mai avea afişe cu Regele Lear, amintirea acelei nopţi de la începutul şi sfârşitul a tot, când Arthur murise.

Daria venise în spatele lui. El tresări când ea îi atinse braţul. Apa clocotea de ceva vreme, iar acul probabil că era steril de-acum. Daria îi luă mâna în a ei şi i-o sărută cu blândeţe.

— E târziu, murmură ea. Hai în pat.

246

47

Clark, la 70 de ani, în Anul 19: era mai obosit decât fusese vreodată şi se mişca încet. Încheieturile şi mâinile îl dureau, mai ales când era frig. Îşi răsese tot capul, nu doar partea stângă, şi purta patru cercei în urechea stângă. Draga lui prietenă Annette murise de o boală necunoscută, în Anul 17, iar el purta la gât eşarfa Lufthansa, în amintirea ei. Nu mai era foarte trist, dar era mereu conştient de prezenţa morţii.

În muzeu se afla un fotoliu din care putea vedea aproape toată

pista. Zona de pregătire, unde vânătorii îşi atârnau căprioarele, mistreţii şi iepurii pe nişte suporturi improvizate, sub aripa unui 737, tăind carnea pentru oameni şi hrănind câinii cu măruntaie.

Cimitirul dintre pistele şase şi şapte, fiecare mormânt fiind marcat cu ajutorul unor tăvi de servit din avioane, înfipte în pământ, detalii despre decedaţi fiind scrijelite în plasticul dur. În acea dimineaţă, pusese nişte flori sălbatice pe mormântul lui Annette, şi le putea vedea de aici, o pată de albastru şi purpuriu. Avioanele înşirate la capătul pistei erau acum dungate de rugină. Câmpul de porumb, Air Gradia 452 singur în depărtare, perimetrul protejat de un gard de sârmă, iar dincolo de el, pădurea, aceiaşi copaci la care se uita de două decenii.

De curând, pusese la dispoziţia publicului rapoartele sale de evaluare, gândindu-se că toţi cei implicaţi erau aproape sigur morţi.

Foştii membri ai conducerii aeroportului le citiră cu mare interes.

Erau trei rapoarte, câte unul pentru subordonaţi, cei cu funcţii egale şi superiorii unui director probabil de mult mort de la Water Inc., pe nume Dan.

— În regulă, să-l luăm pe ăsta de exemplu, spuse Garrett într-una dintre după-amiezile petrecute pe aeroport, la sfârşitul lunii iulie. De-a lungul anilor, deveniseră prieteni buni. Mai ales lui Garrett, rapoartele i se păreau deosebit de fascinante. Comunicare, iar apoi…

— La care raport te uiţi?

Clark era cufundat în fotoliul lui favorit şi avea ochii închişi.

— Al subordonaţilor, spuse Garrett. În regulă, deci sub

„Comunicare” se află primul comentariu. „Nu se pricepe să

transmită informaţiile în cascadă personalului.” Făcea rafting pe ape învolburate, Clark? Sunt curios.

— Da, zise Clark. Sunt sigur că la asta se referea cel intervievat.

247

La cascade.

— Asta e o altă favorită de-a mea. „Are succes în relaţionarea cu clienţii pe care îi avem deja, dar, în ceea ce-i priveşte pe clienţii noi, este ca un fruct pe o ramură joasă. Are o perspectivă de la mare altitudine, dar nu forează până la nivelul de granulaţie la care am putea extrage noi oportunităţi.”

Clark tresări.

— Îmi amintesc asta. Cred că e posibil să fi avut un mic atac cerebral când el a spus asta.

— Ridică unele întrebări, rosti Garrett.

— Cu siguranţă.

— Există, se pare, altitudini mari, de asemenea fructe pe crengile de jos, granule de ceva şi foraje.