Cum să-i vorbeşti unui copil de opt ani? Se uită la Arthur, care ridică din umeri.
— Ce anume?
— Chestii, zise fetiţa ca şi cum nu ea deschisese subiectul.
Miranda îşi amintea că niciodată nu-i plăcuseră copiii actori.
— Luna trecută, Kirsten s-a dus la o audiţie la New York, spuse Arthur.
— Am zburat cu avionul. Kirsten se opri din colorat şi studie prinţesa. Rochia nu e bine, rosti ea.
Vocea îi tremură.
— Eu cred că rochia este frumoasă, spuse Miranda. Ai făcut treabă bună.
— Trebuie să fiu de acord cu Miranda în privinţa asta, zise Arthur. Dungile au fost o alegere inspirată.
Kirsten dădu pagina. Contururile unui cavaler, ale unui balaur, ale unui copac.
— Nu o termini pe prinţesă? întrebă Arthur.
— Nu e perfectă, rosti Kirsten.
Şezură o vreme în tăcere, Kirsten umplând balaurul cu solzi verzi şi purpurii, Arthur frunzărind Staţia Eleven. Miranda îşi bău ceaiul şi încercă să nu judece prea aspru expresiile de pe chipul lui.
— Te vizitează des? întrebă Miranda încet când el ajunse la ultima pagină.
— Aproape zilnic. Nu se înţelege cu celelalte fete. Un copil nefericit.
Câteva clipe, sorbiră din ceai fără să vorbească. Frecatul creioanelor fetiţei pe pagina cărţii de colorat, inelele de condens lăsate de căni pe sticla măsuţei de cafea, fierbinţeala plăcută a ceaiului, căldura şi frumuseţea acestei încăperi: acestea fură
lucrurile pe care Miranda şi le aminti în ultimele câteva ore, două
săptămâni mai târziu, în vreme ce se cufunda şi ieşea dintr-o stare de delir pe o plajă din Malaysia.
— Cât timp stai în Toronto? întrebă Arthur.
— Patru zile. Vineri plec în Asia.
— Ce faci acolo?
194
— În general, lucrez în sediul nostru din Tokio. Există
posibilitatea să mă transfer acolo la anul. Am întâlniri la filialele locale din Singapore şi Malaysia, vizitez câteva nave. Ştiai, rosti ea, că douăsprezece procente din flota de transport a lumii este ancorată la 50 de mile marine distanţă de portul din Singapore?
— Nu ştiam. Zâmbi. Asia, rosti el. Îţi vine să crezi cum e viaţa asta?
Miranda se întoarse la hotel înainte de a-şi aminti de prespapier.
Lăsă geanta să-i cadă pe pat şi îl auzi ciocnindu-se de chei. Era prespapierul din sticlă pe care Clark Thompson îl adusese cu ocazia dineului din Los Angeles, cu 11 ani în urmă, şi pe care îl luase din biroul lui Arthur, în seara aceea. Intenţionase să i-l dea înapoi lui Arthur.
Ţinu câteva clipe prespapierul în mână, admirându-l la lumina lustrei. Scrise câteva cuvinte pe o foaie de hârtie cu antetul hotelului, îşi încălţă din nou pantofii, coborî la recepţie şi aranjă să
fie trimis prin curier la teatrul Elgin.
195
40
Două săptămâni mai târziu, chiar înainte ca lumea veche să se sfârşească, Miranda stătea în picioare pe o plajă de pe coasta Malaysiei, privind marea. Fusese adusă la hotelul ei, după o zi plină
de şedinţe, şi îşi petrecuse o vreme terminând un raport şi mâncând cina comandată la room-service. Plănuise să se culce devreme, dar zări pe fereastră luminile flotei de nave-container, aşa că se duse pe ţărm să le vadă mai bine.
Cele mai apropiate trei aeroporturi se închiseseră în ultimele 90
de minute, dar Miranda încă nu ştia asta. Aflase de gripa georgiană, desigur, însă trăia cu impresia că era o criză neclară a sănătăţii care se întâmpla în Georgia şi Rusia. Personalul de la hotel fusese instruit să evite a-i alarma pe oaspeţi, aşa că nimeni nu pomeni de pandemie în timp ce ea traversa holul, deşi observă în treacăt că la recepţie erau mai puţini angajaţi. În orice caz, era o plăcere să scape din răceala de coşciug a aerului condiţionat din hotel, să străbată
aleea bine luminată care ducea spre plajă şi să-şi scoată pantofii ca să stea cu picioarele goale pe nisip.
Mai târziu în acea seară avea să fie tulburată, iar uneori chiar puţin amuzată de amintirea nepăsării cu care toată lumea folosise cândva cuvântul „colaps”, înainte ca toţi să înţeleagă ce însemna cu adevărat cuvântul, dar, în orice caz, existaseră colapsuri economice, sau cel puţin aşa le numise toată lumea la vremea respectivă, iar acum, cea mai mare flotă de transport care existase vreodată se afla la 50 de mile marine de portul din Singapore. Douăsprezece vapoare aparţineau companiei Neptune Logistics, inclusiv două nave din clasa Panamax care încă nu transportaseră niciun container de marfă, cu punţile strălucitoare după ce ieşiseră din şantierele navale ale Coreei de Sud; vase comandate într-un moment când părea că
deja cererea va creşte la nesfârşit, construite în următorii trei ani, timp în care economia suferise o implozie, şi inutile acum, când nimeni nu mai cheltuia bani.
Mai devreme în acea după-amiază, la birourile filialei, Mirandei i se spusese că pescarii locali se temeau de vapoare. Pescarii suspectau că era ceva nenatural cu aceste nave, matahale nemişcate la orizont ziua, luminate după lăsarea întunericului.
Directorul local râsese de absurditatea spaimelor pescarilor, iar Miranda zâmbise împreună cu toţi cei de la masă, dar era chiar atât de absurd să te întrebi dacă nu cumva aceste lumini erau chiar 196
