— Poate că era un sondor care urca în munţi şi fora într-o livadă

în timpul liber. Sunt mândru să spun, zise Clark, că eu niciodată

n-am vorbit aşa.

— Ai folosit vreodată expresia „în mix”?

— Nu cred. Nu. N-aş fi făcut asta.

— Pe asta o uram în mod special.

Garrett studie raportul.

— O, pe mine nu mă deranja foarte tare. Mă făcea să mă gândesc la prăjituri. Mama cumpăra mixturi de prăjituri când eram copil.

— Îţi aminteşti fursecurile cu ciocolată?

— Visez fursecurile cu ciocolată. Nu mă tortura.

Garrett rămase tăcut atât de mult timp, încât Clark deschise ochii ca să se asigure că acesta mai respira. Garrett se uita absorbit la doi copii care se jucau pe pistă, ascunzându-se în spatele roţilor avionului Air Canada şi urmărindu-se unul pe altul. Devenise mai calm de-a lungul anilor, dar îşi păstrase obiceiul de a privi în gol, iar Clark ştiu care avea să fie următoarea întrebare.

— Ţi-am spus vreodată de ultimul telefon pe care l-am dat?

întrebă Garrett.

— Da, rosti Clark cu blândeţe. Cred că da.

Garrett avusese o soţie şi doi gemeni de patru ani în Halifax, dar ultimul telefon i-l dăduse şefului său. Ultimele cuvinte pe care le spusese la telefon fuseseră un buchet de clişee corporatiste, care îi rămăseseră oribil întipărite în memorie.

— Hai să luăm legătura cu Nancy, îşi aminti el că zisese, apoi ar trebui să ajungem la Bob şi să reluăm discuţia săptămâna viitoare.

O să-i trag un e-mail lui Larry. Acum, poate fără să conştientizeze, şopti: O să reluăm discuţia săptămâna viitoare. Îşi drese vocea. De 248

ce ziceam mereu că „tragem” e-mailuri?

— Nu ştiu. Şi eu m-am întrebat.

— De ce nu spuneam, pur şi simplu, că le trimitem? Doar apăsam un buton, nu?

— Nu era un buton real, ci imaginea unui buton pe ecran.

— Da, rosti Garrett, exact despre asta vorbesc.

— De fapt, nu era o armă cu e-mailuri, în loc de gloanţe. Deşi ar fi fost plăcut. Aş fi preferat.

Garrett mimă cu degetele o armă şi ţinti spre pădure.

— Poc! şopti el. Apoi mai tare: Obişnuiam să scriu „T-H-X”17, în loc de „mulţumesc”.

— Şi eu făceam asta. De ce? Pentru că dura prea mult şi era un efort prea mare ca să scrii trei litere în plus? Nu pot să-mi dau seama.

— Cuvântul „relua” mereu mă face să mă gândesc în secret la bărci. Laşi pe cineva pe ţărm, apoi te întorci şi îl iei mai târziu.

Garrett rămase tăcut o clipă. Îmi place asta, spuse el. „În esenţă, somnambuli care funcţionează la capacitate maximă.”

— Mi-o amintesc pe femeia care a zis asta.

Clark se întrebă ce se întâmplase cu ea. În ultima vreme, îşi petrecuse mai mult timp în trecut. Îi plăcea să închidă ochii şi să

lase amintirile să pună stăpânire pe el. Îşi aminti că viaţa este un şir de fotografii şi de filme scurte, disparate: piesa de la şcoală în care jucase când avea nouă ani, tatăl lui zâmbindu-i din primul rând; cluburile pe care le frecventa cu Arthur în Toronto, cu luminile lor care se roteau; un amfiteatru de la NYU. Un director, un client, trecându-şi mâinile prin păr în vreme ce vorbea despre cumplitul lui şef. O procesiune de iubiţi de care îşi amintea în detaliu: nişte aşternuturi bleumarin, o cană cu ceai perfect, o pereche de ochelari de soare, un zâmbet. Arborele de piper brazilian aflat în curtea din spate a casei din Silver Lake a prietenului său. Un buchet de crini-tigru pe un birou. Zâmbetul lui Robert. Mâinile mamei lui care croşetau în timp ce asculta ştirile transmise de BBC.

Se trezi la auzul vocilor tăcute. Asta se întâmpla tot mai des în ultima vreme, această aţipeală neaşteptată lăsându-l cu o senzaţie neliniştitoare că era o repetiţie. Adormi pentru perioade scurte, apoi mai lungi, apoi pentru totdeauna. Clipind, îşi îndreptă trupul în fotoliu. Garrett plecase. Ultima rază a zilei străbătu pieziş sticla şi aprinse perfecţiunea de crom a motocicletei.

17 Thanks (n.tr.).

249

— Eu te-am trezit? întrebă Sullivan. Era şeful securităţii, un bărbat la 50 de ani, care venise cu un deceniu în urmă împreună cu fiica lui. Aş vrea să ţi-i prezint pe ultimii nou-veniţi.

— Bună ziua, rosti Clark.

Nou-veniţii erau un bărbat şi o femeie, amândoi pe la 30 de ani, femeia având un bebeluş într-o bandulieră.

— Eu sunt Charlie, spuse ea. El e Jeremy, soţul meu, iar aceasta este micuţa Annabel.

Tatuaje acopereau aproape fiecare centimetru pătrat al braţelor ei goale. El văzu flori, note muzicale, nume scrise cu litere elaborate, un iepure. Patru cuţite erau tatuate la rând pe antebraţul drept. Ştia ce însemnau aceste tatuaje, iar când se uită, văzu ceva similar pe pielea soţului ei, două mici săgeţi negre pe dosul încheieturii stângi.

Ea ucisese patru oameni, iar el ucisese doi, şi acum veniseră aici cu bebeluşul lor, prin standardele absurde ale noi lumi – o parte din el nu contenea niciodată să protesteze faţă de standardele absurde ale noii lumi – acest lucru fiind perfect normal. Bebeluşul îi zâmbi lui Clark. Clark îi zâmbi la rându-i.

— Veţi rămâne aici o vreme? întrebă Clark.

— Dacă ne primiţi, spuse Jeremy. Am fost despărţiţi de oamenii noştri.

— Stai să auzi cine sunt oameni lor, zise Sullivan. Îţi aminteşti de ziarele alea din New Petoskey?

— Simfonia Itinerantă, rosti Charlie.

— Oamenii aceştia ai voştri, spuse Sullivan fluturându-şi degetele în faţa lui Annabel, care se uita, pe lângă degete, la chipul lui. Nu mi-aţi zis cum v-aţi despărţit de ei.

— Este o poveste complicată, spuse Charlie. A fost un profet. A zis că-i de-aici.

De aici? Existase vreodată un profet pe aeroport? Clark şi-ar fi amintit cu siguranţă de un profet.

— Cum îl cheamă?

— Nu sunt sigur că ştie cineva, zise Jeremy. Începu să-l descrie pe bărbatul cu păr blond care pusese stăpânire pe oraşul St.

Deborah by the Water, conducând cu o combinaţie de charismă, violenţă şi versete alese din Apocalipsa Sfântului Ioan. Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Clark. E ceva în neregulă?