nepământene? Ştia că vapoarele erau luminate doar pentru a împiedica eventuale coliziuni, dar, în vreme ce stătu pe plajă în acea seară, tot i se păru că priveliştea avea ceva nelumesc. Când telefonul îi vibră în mână, văzu că era Clark Thompson, cel mai vechi prieten al lui Arthur, sunând din New York.
— Miranda, spuse el după nişte preliminarii ciudate. Mă tem că
te sun ca să-ţi dau veşti rele. Poate că ar trebui să te aşezi.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Miranda, Arthur a murit din cauza unui atac de cord, aseară.
Îmi pare atât de rău.
„O, Arthur!”
Charlie închise telefonul şi se lăsă pe spate în scaunul lui. Lucra în genul de firmă unde uşile nu se închid niciodată, decât dacă
cineva e concediat, şi era conştient că deja era, fără îndoială, subiectul speculaţiilor din toată compania. Drama! Oare ce se întâmpla în biroul lui Clark? La un moment dat, se aventurase să
iasă ca să-şi ia o cafea, şi toţi afişaseră expresii neutre, însă
îngrijorate când trecuse pe lângă ei – acel „nu insist, dar, dacă simţi nevoia să vorbeşti despre…” – şi el trăia una dintre cele mai cumplite dimineţi din viaţa lui, însă îşi procură o mică satisfacţie nespunând nimic şi privând bârfele de combustibil. Trase o linie peste numele Mirandei Carroll, ridică receptorul ca s-o sune pe Elizabeth Colton, se răzgândi şi se duse la fereastră. Un tânăr de pe stradă cânta la saxofon. Charlie deschise geamul, iar încăperea fu inundată de sunete, notele delicate ale saxofonului pe suprafaţa oraşului oceanic, un trâmbiţat de hip-hop dintr-o maşină aflată în trecere, un şofer apăsând insistent claxonul în intersecţie. Charlie închise ochii, încercând să se concentreze asupra saxofonului, dar chiar atunci asistenta lui îl apelă.
— E din nou avocatul lui Arthur Leander, anunţă Tabitha. Să-i spun că eşti într-o şedinţă?
— Pe toţi dracii, omul ăsta nu doarme niciodată?
Heller fusese cel care îi lăsase mesajul vocal în miez de noapte la Los Angeles, la ora trei dimineaţa în New York – „o situaţie urgentă, te rog să mă suni imediat” – şi tot Heller fusese treaz şi lucrând atunci când Clark îl sunase înapoi, la 6.15 a.m. în New York, 3.15
în L.A. Se înţeleseseră să dea Clark telefoane familiei, deoarece Clark îi cunoscuse cândva familia lui Arthur şi consideraseră că era mai omeneşte aşa. Clark decisese să le anunţe şi pe fostele soţii, chiar şi pe ultima, pe care nu o plăcuse foarte mult, pentru că nu i se păruse 197
normal să le lase să afle vestea din ziare; gândea că – era ceva prea sentimental pentru a o spune cu voce tare şi ştia că niciunul dintre prietenii divorţaţi n-ar fi fost de acord – ceva tot mai rămânea, că
exista o perioadă de înjumătăţire a căsătoriei, o amintire a iubirii, dacă nu, fireşte, iubirea însăşi. Gândea că aceşti oameni însemnau ceva unul pentru altul chiar dacă nu se mai plăceau unul pe altul.
O jumătate de oră mai târziu, Heller îl sunase iarăşi, ca să vadă
dacă anunţase familia, lucru pe care, evident, Charlie nu-l făcuse deoarece 3.45 a.m. în Los Angeles înseamnă tot 3.45 a.m. pe coasta vestică a Canadei, unde locuia fratele lui Arthur, iar Charlie considera că existau nişte limite în privinţa orelor la care puteai suna pe cineva, indiferent de motiv. Acum era abia nouă în New York şi şase pe coasta lui Heller, aşa că i se păru obscen că omul ăsta, care se pare că nu dormise toată noaptea, încă era treaz şi muncea.
Clark începea să şi-l imagineze pe Heller ca pe un soi de liliac, un fel de avocat-vampir sinistru care dormea ziua şi muncea noaptea.
Sau poate un ciudat care trăia cu amfetamină? Gândurile lui Clark se îndreptară spre o săptămână deosebit de interesantă petrecută
în Toronto, când avea 18 sau 19 ani, iar el şi Arthur acceptaseră
nişte pastile de la un prieten nou, pe care şi-l făcuseră într-un club de dans, şi stătuseră treji 72 de ore.
— Vrei să răspunzi? întrebă Tabitha.
— Bine. Fă-mi legătura, te rog.
Pentru o clipă, Tabitha nu făcu nimic, iar după şapte ani de lucrat împreună, el ştia că acest gen de tăcere însemna „Spune-mi ce se petrece, ştii că îmi plac bârfele”, dar nu îi făcu pe plac, şi o cunoştea suficient de bine pentru a desluşi nota de dezamăgire din tonul perfect profesional cu care rosti:
— Preia apelul, te rog.
— Clark? Sunt Heller.
— Am priceput asta, zise Clark. Se gândi că era ceva enervant la oamenii care se prezentau cu numele de familie în vreme ce i se adresau cuiva pe numele mic. Ce mai faci, Gary? N-am mai vorbit de nouăzeci de minute.
— Mă descurc, mă descurc.
În sinea lui, Clark adăugă expresia pe lista celor mai detestate banalităţi.
— Ţi-am luat-o înainte şi am anunţat familia, spuse Heller.
— De ce? Am crezut că am convenit că…
— Ştiu că n-ai vrut să trezeşti familia, dar, când e vorba de asemenea lucruri, de o astfel de situaţie, trebuie să trezeşti familia.
198
De fapt, vrei să trezeşti familia, ştii? De fapt, e mai decent. Vrei ca familia să afle asta înainte să scape cineva ceva, o fotografie, o filmare video, ceva, apoi Entertainment Weekly sună familia pentru a-i cere să facă nişte comentarii şi astfel află ce s-a întâmplat.
Gândeşte-te totuşi că omul a murit pe scenă.
— Ai dreptate, zise Clark. Pricep.
Saxofonistul dispăruse. Cenuşiul cerului de noiembrie îi aminti că trebuia să-şi viziteze părinţii la Londra.
— Elizabeth a fost anunţată?
