Din felul în care el o privea pe fetiţă, Miranda îşi dădu seama cât de mult îi lipsea propriul copil, fiul îndepărtat.
— Vorbea la telefon, zise Kirsten. M-am furişat afară.
Se aşeză pe covor, lângă uşă, îşi deschise cartea de colorat la o pagină pe jumătate completată, în care se vedeau o prinţesă, un castel îndepărtat şi o broască, îşi deschise penarul şi începu să
deseneze dungi roşii în jurul poalelor rochiei prinţesei.
— Mai desenezi? o întrebă Arthur pe Miranda.
Părea evident mai relaxat cu Kirsten în cameră.
Mereu. Da. Când călătorea, avea în bagaj un bloc de desen pentru nopţile când era singură în camere de hotel. Elementul central al cărţii se schimbase treptat. Ani de zile, dr. Eleven fusese eroul naraţiunii, dar, în ultima vreme, începuse s-o enerveze, iar ea devenise mai interesată de Undersea. De aceşti oameni care îşi trăiau vieţile în adăposturi subacvatice, agăţându-se de speranţa că
lumea pe care şi-o aminteau putea fi refăcută. Undersea era pragul infernului. Îşi petrecu ore lungi desenând vieţile care se desfăşurau în încăperile de sub apă.
— Tocmai mi-ai amintit. Ţi-am adus ceva.
În cele din urmă, asamblase primele două numere ale seriei de comicsuri Dr. Eleven şi avea câteva exemplare tipărite pe cheltuiala ei. Scoase câte două exemplare din Dr. Eleven, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven şi Dr. Eleven, vol. 1, nr. 2: Urmărirea şi i le întinse peste măsuţă.
192
— Opera ta. Arthur zâmbi. Sunt frumoase. Coperta primului era pe peretele studioului tău din L.A., nu?
— Ţi-ai amintit.
O imagine despre care Arthur spusese cândva că era ca stabilirea decorului general pentru un film: insulele colţuroase din City, străzile şi clădirile construite în trepte pe stâncă, podurile înalte dintre ele. Departe în adâncul întunericului acvatic, contururile uşilor ecluzei care ducea spre Undersea, formele masive de pe fudul oceanului. Arthur deschise la întâmplare primul număr, nimerind peste o imagine care se întindea pe două pagini alăturate înfăţişând oceanul şi insulele legate prin poduri, în amurg, dr. Eleven stând în picioare pe o stâncă, pomeranianul lui aflându-i-se alături. Textul:
„Am stat şi m-am uitat la casa mea distrusă şi am încercat să uit dulceaţa vieţii de pe Pământ.”
— Se afla pe o staţie spaţială, spuse Arthur. Uitasem asta.
Întorcea paginile. Mai ai câinele?
— Luli? A murit cu doi ani în urmă.
— Îmi pare rău să aud asta. Sunt frumoase, zise el din nou.
Mulţumesc.
— Ce-s alea? întrebă fetiţa de pe covor.
Miranda uitase de ea pentru o clipă.
— Nişte cărţi făcute de prietena mea Miranda, spuse Arthur. O
să ţi le arăt mai târziu, Kiki. La ce lucrezi acolo?
— La prinţesă, zise Kirsten. Matilda a spus că nu-i pot face rochia în dungi.
— Ei bine, rosti Arthur, n-aş putea zice că sunt de acord cu ea.
Acesta este motivul pentru care ai şters-o din cabina ta? Iarăşi te certai cu Matilda?
— A spus că nu trebuie să aibă dungi.
— Cred că dungile sunt perfecte.
— Cine-i Matilda? întrebă Miranda.
— Şi ea e actriţă, zise Kirsten. Uneori este foarte rea.
— E o punere în scenă neobişnuită, spuse Arthur. La început, trei fetiţe le interpretează pe fiicele lui Lear când erau copile, apoi revin ca halucinaţii, în actul al IV-lea. Nu au replici, doar sunt prezente.
— Ea crede că e mai bună decât oricine pentru că se duce la Şcoala Naţională de Balet, zise Kirsten revenind la subiectul Matilda.
— Şi tu dansezi? întrebă Miranda.
— Mda, dar nu vreau să fiu dansatoare. Cred că baletul e o 193
prostie.
— Kirsten mi-a spus că vrea să fie actriţă, zise Arthur.
— O, ce interesant!
— Da, rosti Kirsten fără să-şi ridice privirea. Am jucat în multe chestii.
— Serios? spuse Miranda.
