— Cine?
— Elizabeth Colton. A doua soţie.
— Nu, adică ea nu mai face parte din familie, nu? Când am vorbit de anunţarea familiei, m-am referit, de fapt, doar la fratele lui Arthur.
— Bine, dar ea este mama fiului lui Arthur.
— Ai dreptate, ai dreptate, desigur. Câţi ani are el?
— Opt sau nouă.
— Sărmanul micuţ. E o vârstă a naibii să păţeşti asta.
Vocea lui Heller se frânse, de tristeţe sau de epuizare, iar Clark îşi revizui imaginea unui avocat-liliac atârnând cu capul în jos, înlocuind-o cu a unui om trist, palid, dependent de cofeină, suferind de insomnie cronică. Oare îl întâlnise pe Heller? Fusese Heller la acel groaznic dineu din Los Angeles, cu atât de mulţi ani în urmă, chiar înainte ca Miranda şi Arthur să divorţeze? Poate. Clark nu reuşea să-şi amintească.
— Ascultă, rosti Heller pe un ton profesionist din nou, dar profesionist relaxat, pe care Clark îl asocia întru totul cu California, când ai vorbit cu Arthur, mai ales recent, ţi-a pomenit ceva despre o femeie pe nume Tanya Gerard?
— Numele nu mi-e familiar.
— Eşti sigur?
— Nu. De ce? Cine este?
— Ei bine, spuse Heller, între noi fie vorba, se pare că Arthur avea o mică relaţie.
Nu era încântare în glasul lui, nu tocmai. Era importanţă. Era un bărbat căruia îi plăcea să ştie lucruri pe care alţi oameni nu le ştiau.
— Înţeleg, rosti Clark, dar recunosc că nu-mi dau seama cum de-ar fi asta treaba…
— O, desigur, zise Heller, fireşte că nu este, dreptul la intimitate şi toate astea, nu e treaba noastră, nu? Nu făceau rău nimănui, 199
adulţi care au consimţit de bunăvoie etcetera, şi vreau să spun că
eu sunt extrem de discret, pentru Dumnezeu, n-am nici măcar cont pe Facebook, atât de mult cred în asta, în discreţie, sunt ultimul om de pe Pământ care nu are cont pe Facebook. Dar, în sfârşit, această
Tanya se pare că a fost costumieră la Regele Lear. Mă întrebam doar dacă ţi-a pomenit de ea.
— Nu, Gary, nu cred că a făcut-o vreodată.
— Producătorul mi-a spus că totul a fost foarte secret. Se pare că ea era fata care făcea costumele sau poate că avea grijă de copii, ceva legat de actriţele copii, costume pentru actriţele copii? Cred că
asta era, deşi ce să caute actriţe copii în Lear? Dar, în sfârşit, el…
Se vedea lumina soarelui pe celălalt mal al East River? O rază
străpunsese norii în depărtare şi cobora pieziş spre Queens. Lui Clark, efectul îi aminti de un tablou în ulei. Se gândi la prima dată
când îl văzuse pe Arthur, într-un studio de teatru de pe Danforth Avenue, în Toronto. Arthur la 18 ani: încrezător în ciuda faptului că, în primele şase luni de cursuri de actorie, nu reuşise să joace nici cât o mătură, sau cel puţin asta decretase profesorul de teatru într-o seară când beau ceva într-un bar plin exclusiv cu travestiţi, profesorul încercând să-l agaţe pe Clark, Clark oferindu-i doar refuzuri. Şi era frumos, Arthur era frumos pe vremea aceea.
— Deci, întrebarea evidentă este, spunea Heller, dacă intenţiona să-i lase ceva prin testament acestei fete, pentru că, săptămâna trecută, mi-a trimis un e-mail prin care mă anunţa că vrea să-şi schimbe testamentul deoarece cunoscuse pe cineva şi voia s-o adauge ca beneficiar, iar eu trebuie să presupun că la ea se referea, serios, mă gândesc la cel mai rău caz, că există o ciornă a testamentului pe undeva, un document informativ pe care l-a conceput, pentru că urma să ne întâlnim abia peste câteva săptămâni, asta vreau să lămuresc…
— Ar fi trebuit să-l vezi, zise Clark.
— Ar fi trebuit să-l văd… Scuză-mă, ce-ai spus?
— La început, când s-a apucat de actorie. I-ai văzut talentul, talentul era evident, dar, dacă l-ai fi văzut pe el înainte de orice – de tabloide şi filme, şi divorţuri, de faimă, de toate lucrurile astea deformante.
— Îmi pare rău, nu sunt sigur că înţeleg unde vrei să ajungi.
Eu…
— Era minunat, spuse Clark. Pe vremea aceea, la început. Eram atât de fermecat de el! Nu romantic, n-a fost nimic de genul ăsta.
Uneori, pur şi simplu, întâlneşti pe cineva. Era atât de cumsecade –
200
asta îmi amintesc cel mai clar. Era amabil cu toţi cei pe care îi întâlnea. Modestia lui.
— Ce…?
— Gary, rosti Clark, o să închid acum.
Îşi scoase capul pe fereastră pentru a inhala o gură de aer fortifiant de noiembrie, reveni la biroul lui şi o sună pe Elizabeth Colton. Ea suspină îndelung după ce el îi dădu vestea.
— Când are loc slujba funerară?
— Poimâine. În Toronto.
