— În Toronto? Are rude acolo?
— Nu, dar se pare că în testamentul lui se specifică asta. Cred că se simţea ataşat de acest loc.
În timp ce vorbea, Clark îşi aminti de o conversaţie pe care o avusese cu Arthur la un pahar, cu câţiva ani în urmă, într-un bar din New York. Discutaseră despre oraşele în care locuiseră.
— Tu eşti din Londra, spusese Arthur. Un tip ca tine poate considera oraşele ceva firesc. Pentru cineva ca mine, care provine dintr-o aşezare mică… Mă gândesc la copilăria mea, la viaţa pe care am dus-o pe insula Delano – locul ăla era atât de mic. Toată lumea mă cunoştea nu pentru că eram special sau ceva, ci pentru că toată
lumea cunoştea pe toată lumea, şi nici nu-ţi pot spune ce senzaţie de claustrofobie îţi dădea asta. Pur şi simplu, îmi doream puţină
intimitate. De când mă ştiu, mi-am dorit să plec de-acolo, apoi am ajuns în Toronto, unde nimeni nu mă cunoştea. Am asociat oraşul Toronto cu libertatea.
— Iar apoi te-ai mutat în L.A. şi ai devenit faimos, zisese Clark, şi acum, iarăşi te ştie toată lumea.
— Aşa este. Arthur fusese preocupat de o măslină din paharul lui cu martini, încercând să o străpungă cu o scobitoare. S-ar putea spune că Toronto a fost singurul loc unde m-am simţit liber.
În dimineaţa următoare, Clark luă un taxi şi se duse la aeroport.
Acestea au fost orele evitărilor la limită, ale miracolelor considerate astfel doar privite în retrospectivă în zilele următoare. Gripa se răspândea deja în oraş, însă el luă un taxi al cărui şofer nu era bolnav şi nimeni contagios nu atinsese nimic din maşină înaintea lui, iar din acest vehicul improbabil de norocos urmări străzile cufundate în întunericul de dinaintea zorilor, luminile palide ale bodegilor cu flori în spatele perdelelor de plastic, câţiva lucrători care munceau în schimburi mergând pe trotuare. Media online era plină de zvonuri despre gripa din New York, dar Clark nu agrea această formă de comunicare, aşa că nu ştia ce se petrece.
201
Pe aeroportul internaţional John F. Kennedy, trecu printr-un terminal unde izbuti, prin cine ştie ce coregrafie a norocului, să nu ajungă în apropierea nimănui care fusese infectat – deja erau câţiva oameni infectaţi în acel terminal – şi reuşi să nu atingă nicio suprafaţă contaminată, de fapt, reuşi să se îmbarce într-un avion cu oameni la fel de norocoşi – după el, doar 26 de alte avioane aveau să mai decoleze de pe acel aeroport –, iar în timp ce se petreceau toate astea, el era nedormit fiindcă stătuse până târziu să
împacheteze, era obosit şi cufundat în gânduri legate de Arthur, în ascultarea lui Coltrane la căşti, în lucrul fără chef la rapoarte despre şedinţe de evaluare, după ce ajunse la poarta de îmbarcare, încât nu observă că lua acelaşi avion ca Elizabeth Colton decât atunci când îşi ridică privirea şi o văzu îmbarcându-se împreună cu fiul ei.
Era o coincidenţă, dar nu o coincidenţă colosală. Cu o zi în urmă, când vorbiseră la telefon, el îi spusese despre zborul cu care avea să
plece – la ora şapte a.m., ca să ajungă la Toronto înaintea viscolului prognozat, care avea să perturbe activitatea aeroporturilor –, iar ea zisese că va încerca să ia acelaşi avion. Şi iat-o într-un taior negru, cu părul tuns scurt, dar instantaneu recognoscibilă, fiul ei aflându-i-se alături. Elizabeth şi Tyler călătoreau la clasa întâi, iar Clark, la clasa economică. Se salutară când Clark trecu pe lângă
fotoliul ei, dar nu-şi mai vorbiră decât după o oră şi jumătate de la decolare, când pilotul anunţă că erau redirecţionaţi către un loc din Michigan de care Clark nu mai auzise niciodată, iar toată lumea coborî confuză şi dezorientată pe aeroportul din Severn City.
202
41
După ce Clark îi dădu Mirandei vestea morţii lui Arthur, Miranda rămase pe plajă o vreme. Se aşeză pe nisip, gândindu-se la Arthur şi privind o bărcuţă venind la ţărm, o lumină strălucitoare plutind pe apă. Se gândi că mereu considerase de la sine înţeles că anumiţi oameni existau pe lume, fie ca prezenţe centrale în viaţa ei, fie nevăzuţi, amintindu-şi rareori de ei. Cum de, fără unul dintre aceşti oameni, lumea era un loc subtil, dar inconfundabil alterat, acul busolei schimbându-şi poziţia cu unu sau două grade. Îşi dădu seama că era foarte obosită, că nu se simţea chiar bine, că începea s-o doară în gât, iar mâine era o altă zi plină de şedinţe. Uitase să-l întrebe pe Clark de funeralii, dar următorul ei gând fu că sigur n-ar vrea să meargă – gândul de a fi ţintuită între paparazzi şi fostele soţii ale lui Arthur – şi la asta se gândea când se ridică în picioare şi porni pe aleea spre hotelul care, de pe plajă, semăna puţin cu un tort de nuntă cu cele două straturi de balcoane albe.
Holul era ciudat de pustiu. Nimeni nu se afla la recepţie. Portarul purta o mască de protecţie. Miranda dădu să se apropie de el ca să-l întrebe ce se petrece, dar în privirea pe care acesta i-o aruncă
desluşi o frică inconfundabilă. Înţelese la fel de clar ca şi cum omul ar fi ţipat că îşi dorea foarte mult să nu se apropie de el. Ea se retrase şi se îndreptă grăbită spre lifturi, zguduită, simţindu-i privirea în ceafă. Ajunsă în camera ei, deschise laptopul şi, pentru prima dată
în ziua aceea, îşi îndreptă atenţia spre ştiri.
Mai târziu, Miranda petrecu două ore dând telefoane, dar deja nu mai avea cum să plece. Toate aeroporturile din apropiere erau închise.
— Ascultaţi, se răsti în cele din urmă la ea o reprezentantă
arţăgoasă a unei companii aeriene, chiar dacă v-aş putea face rezervare la o cursă care pleacă din Malaysia, chiar îmi spuneţi că
aţi vrea să vă petreceţi douăsprezece ore respirând aerul recirculat dintr-un avion, alături de două sute de persoane, având în vedere care este situaţia?
Miranda închise telefonul. Când se lăsă pe spate în fotoliu, privirea ei căzu pe gurile de ventilaţie de deasupra biroului, pe unde intra aer condiţionat. Gândul la aerul care circulase prin toată
clădirea, din cameră în cameră. Nu-şi imagina, categoric o durea gâtul.
203
— E ceva psihosomatic, rosti ea cu voce tare. Dacă te temi că te îmbolnăveşti, te simţi rău. Nu e nimic.
Încercă să considere povestea o aventură incitantă – „când am rămas blocată în Asia, în timpul unei epidemii de gripă” dar nu reuşi să se convingă. O vreme desenă, încercând să se calmeze. O insulă
stâncoasă, cu o căsuţă pe ea, lumini la orizontul mării întunecate de pe Staţia Eleven.
Miranda se trezi la ora patru dimineaţa, cu febră. Încercă s-o combată cu trei aspirine, dar încheieturile îi erau noduri de durere, picioarele, slăbite, pielea, dureroasă la atingerea hainelor. Îi fu greu să traverseze camera ca să ajungă la birou. Citi ultimele ştiri pe laptop, ochii durând-o din pricina luminii ecranului, şi înţelese.
Simţea febra făcând presiuni în spatele peliculei subţiri a aspirinei.
Încercă să sune la recepţie, apoi la birourile din New York şi Toronto ale companiei Neptune Logistics, după care la consulatele Canadei, Statelor Unite, Marii Britanii şi Australiei, dar nu avu parte decât de mesaje de întâmpinare înregistrate şi de telefoane la care nu răspundea nimeni.
Miranda îşi odihni obrazul pe birou – perfecţiunea şi răceala suprafeţei laminate lipită de pielea încinsă – şi se gândi la sărăcia camerei. Sărăcie nu în sens economic, ci în sensul de a nu fi suficientă pentru gravitatea momentului, un decor insuficient pentru… pentru ce? Nu se putu gândi la asta încă – aşa că se gândi la plajă, la vapoare, la luminile de la orizont, dacă ar fi posibil să
ajungă acolo deşi se simţea atât de rău, gânduri conexe că, poate, dacă ar reuşi să ajungă acolo, cineva de pe plajă ar putea-o ajuta, că, dacă rămânea în cameră, avea să se simtă şi mai rău şi se părea că nimeni nu mai era la recepţie sau la consulate, nimeni nu mai răspundea la telefoane. Dacă i se făcea şi mai rău, avea să rămână
captivă aici, prea bolnavă ca să iasă din această cameră. Era posibil să fie pescari pe plajă. Se ridică nesigură pe picioare. Îi luă mult timp şi trebui să se concentreze intens ca să-şi poată pune pantofii.
Pe coridor era linişte. Trebui să meargă foarte încet, sprijinindu-se cu mâna de perete. Lângă lifturi, un bărbat era ghemuit pe o parte, tremurând. Vru să-i vorbească, dar vorbitul ar fi necesitat un efort prea mare, aşa că, în schimb, se uită la el – „te văd, te văd” – şi speră că era suficient.
Foaierul era pustiu acum. Personalul dispăruse.
