Am auzit un lătrat.
— Profetul e în spatele nostru şi are un câine, şopti Sayid. Este însoţit de doi oameni. Cam la un kilometru în urmă, ne-am despărţit pentru a o lua pe drumuri diferite.
Kirsten îl ajută să se ridice.
— Arcaşul trăieşte încă, zise August.
Bărbatul era întins pe spate. Ochii lui o urmăriră pe Kirsten, dar nu făcu nicio mişcare. Ea îngenunche lângă el. Se aflase în public atunci când jucaseră Visul unei nopţi de vară în St. Deborah by the Water, aplaudând din primul rând, la sfârşitul spectacolului, cu ochii strălucindu-i în lumina lumânărilor.
— De ce l-aţi luat pe Sayid? îl întrebă ea. Unde sunt ceilalţi doi?
— Aţi luat ceva ce ne aparţine, şopti omul. Aveam de gând să
facem un schimb.
Sângele i se întindea rapid pe cămaşă şi se prelingea pe ridurile de pe gât, formând o băltoacă sub el.
— N-am luat nimic. Habar n-am despre ce vorbeşti. August scotocea prin bagajele bărbatului. Nu există muniţie pentru puşcă, spuse el dezgustat. Iar arma nu era încărcată.
— Fata, rosti Sayid. Vocea îi era răguşită. Vorbeşte despre pasagera clandestină.
— A cincea mireasă, şopti arcaşul. A fost datoria mea. A fost aleasă.
— Eleanor? August îşi ridică privirea. Copila aia speriată?
— Este proprietatea profetului.
— Are doisprezece ani, spuse Kirsten. Voi credeţi tot ce zice profetul?
Arcaşul zâmbi.
— Virusul a fost îngerul, şopti el. Numele noastre sunt scrise în cartea vieţii.
— În regulă, zise Kirsten. Unde sunt ceilalţi? El doar o privi zâmbind. Ea se uită la Sayid. Sunt undeva în spate?
— Clarinetul a scăpat, spuse Sayid.
— Dar Dieter?
— Kirsten, rosti Sayid încet.
— O, Dumnezeule! exclamă August. Nu Dieter. Nu!
— Îmi pare rău. Sayid îşi acoperi chipul cu mâinile. N-am putut…
255
— Şi iată, şopti arcaşul, că a apărut un nou cer şi un nou pământ, pentru că vechiul cer şi vechiul pământ se sfârşiseră.
Culoarea îi dispărea din obraji.
Kirsten îşi smulse pumnalul din pieptul arcaşului. Acesta icni, sângele năvăli prin rană, iar ea auzi un horcăit din gâtul lui în timp ce ochii i se stingeau. „Trei”, gândi ea şi se simţi cumplit de obosită.
— Am auzit un scâncet în pădure, spuse Sayid. Mergea încet, şchiopătând. În noaptea în care am patrulat. Ne aflam cam la opt sute de metri de Simfonie, tocmai eram pe cale să ne întoarcem când am auzit un sunet din tufişuri, părea că este un copil rătăcit.
— Un şiretlic, zise August.
Când Kirsten se uită la el, văzu că ochii îi străluceau.
— Aşa încât, ca nişte idioţi, ne-am dus să investigăm, iar următorul lucru pe care îl ştiu este că cineva mi-a apăsat ceva pe faţă, o cârpă îmbibată cu ceva, un miros de chimicale, apoi m-am trezit într-o poiană din pădure.
— Dar Dieter?
— El nu s-a trezit.
— Ce vrei să spui?
— Exact asta. Era alergic la cloroform? Era chiar cloroform sau ceva mult mai toxic? Oamenii profetului mi-au dat apă, mi-au zis că
o vor pe fată, că au decis să ia doi ostatici pe care să îi dea la schimb.
Presupuseseră că ne îndreptam spre Muzeul Civilizaţiei, pentru că
într-acolo călătoream şi existau zvonuri că şi Charlie cu Jeremy se duseseră acolo. Iar în timp ce ei explicau asta, m-am uitat la Dieter, care dormea lângă mine, şi l-am văzut că devine tot mai palid şi că
buzele îi sunt albastre. Am încercat să-l trezesc, dar n-am putut.
N-am putut. Eram legat lângă el şi l-am tot lovit, i-am strigat să se trezească, dar…
— Dar ce?
— Dar nu s-a trezit, rosti Sayid. Am aşteptat toată ziua următoare – eu legat, iar oamenii venind şi plecând –, iar după-amiază târziu a încetat să mai respire. Am văzut cum s-a întâmplat.
Ochii lui Kirsten se umplură cu lacrimi.
— Îi urmăream respiraţia, spuse Sayid. A devenit atât de palid.
Pieptul i se ridica şi cobora, şi a urmat o ultimă expiraţie şi atât. Am ţipat şi am încercat să-l readuc la viaţă, dar n-am reuşit… nimic n-a dat rezultate. Nimic. Ei s-au certat o vreme, apoi doi dintre ei au plecat şi, câteva ore mai târziu, s-au întors cu clarinetul.
256
49
Clarinetul îl ura pe Shakespeare – ăsta era adevărul. Ea avusese două specialităţi la facultate, teatru şi muzică, fiind în anul doi când lumea se schimbase şi având o obsesie faţă de teatrul experimental german din secolul XXI. La 20 de ani după colaps, iubea muzica Simfoniei, îi plăcea faptul că făcea parte din ea, însă considera că
insistenţa Simfoniei de a juca Shakespeare era insuportabilă.
Încercă să păstreze această opinie pentru sine, iar uneori reuşea.
