nu înţelesese în clipa aceea de ce acesta se afla singur acolo, nu o făcuse pentru că nu voise să ştie.
Cei care lucrau în restaurant şi în magazinul de suvenire îşi dădură afară clienţii şi încuiară obloanele şi porţile de oţel, apoi plecară fără să se uite înapoi. Pasagerii din jurul lui Clark începură
şi ei să plece, un exod care se contopi cu procesiunile lente care părăseau celelalte două săli de aşteptare. Elizabeth şi Tyler ieşiră
din Skymiles Lounge.
— Plecaţi? întrebă Clark.
Nimic din ce se întâmpla încă nu i se părea pe deplin real.
— Încă nu, spuse Elizabeth. Părea puţin răvăşită, dar la fel arătau toţi. Unde să ne ducem? Ai văzut ştirile.
Toţi cei care urmăriseră ştirile ştiau că drumurile de pretutindeni erau blocate, maşinile fiind abandonate acolo unde rămăseseră fără
combustibil, toate zborurile comerciale anulate, la fel şi trenurile, şi cursele de autobuze. Cei mai mulţi plecau totuşi de la aeroport, pentru că vocea de la intercom le spusese că asta ar trebui să facă.
— Cred că o să stau aici deocamdată, zise Clark.
Alţi câţiva păreau să gândească la fel, iar câţiva din cei care plecaseră se întoarseră după o jumătate de oră, cu vestea că nu exista niciun mijloc de transport la sol. Spuseră că restul porniseră
pe jos spre Severn City. Clark se aşteptă ca oficialii aeroportului să
vină şi să-i gonească pe toţi cei circa o sută de pasageri care rămaseră în terminal, dar nimeni nu veni. O agentă de la Air Gradia plângea lângă casa de bilete. Pe ecranul de deasupra capului ei încă
se putea citi „Zborul 452 Air Gradia soseşte acum”, însă când aparatul ei de radio pârâi, Clark auzi cuvântul „carantină”.
Jumătate din pasagerii rămaşi îşi legaseră eşarfe sau tricouri peste gură şi nas, dar trecuseră ore deja, iar Charlie se gândi că, dacă aveau să moară cu toţii de gripă, oare asta nu însemna că unii dintre ei erau deja bolnavi?
Pasagerii care rămaseră pe aeroport erau în general străini. Se uitau pe geamuri la avioanele cu care sosiseră – Cathay Pacific, 212
Lufthansa, Singapore Airlines, Air France – şi care erau trase cap la cap la capătul pistei. Vorbeau limbi pe care Clark nu le înţelegea.
O fetiţă făcea roata dintr-un cap în altul al Sălii B.
Clark se plimba neobosit prin tot aeroportul, surprins să vadă că
la punctele de control nu era nimeni. Trecu prin ele de trei sau patru ori doar pentru că putea. Se gândi că s-ar putea simţi eliberat, dar nu simţi decât frică. Se pomeni uitându-se la toţi, căutând simptome. Nimeni nu părea bolnav, dar dacă era purtător al virusului? Găsi un colţişor cât mai îndepărtat posibil de ceilalţi pasageri şi stătu acolo o vreme.
— Trebuie doar să aşteptăm, spuse Elizabeth când veni din nou să se aşeze lângă ea. Cu siguranţă, până mâine-dimineaţă o să
apară Garda Naţională.
Clark îşi aminti că lui Arthur îi plăcuse mereu optimismul ei.
Nimeni nu coborî pe pistă din avionul Air Gradia.
Un tânăr făcea flotări lângă poarta B20. Făcea un set de zece, apoi se întindea pe spate şi, o vreme, privea fără să clipească
tavanul, apoi făcea alte zece, şi tot aşa.
Clark găsi un exemplar din New York Times lăsat pe o bancă şi citi necrologul lui Arthur. Remarcabil actor de film şi teatru decedat la 51 de ani. O viaţă rezumată la o serie de căsătorii eşuate –
Miranda, Elizabeth, Lydia – şi un fiu complet absorbit acum de al său Nintendo. Când Arthur se prăbuşise pe scenă, cineva din public încercase să-l resusciteze, dar acea persoană rămăsese neidentificată. Clark împături ziarul şi-l băgă în valiză.
Cunoştinţele lui Clark despre geografia zonei central-vestice a Americii erau sumare. Nu era pe deplin sigur unde se afla. Înţelesese din obiectele oferite de magazinul de suvenire că se aflau undeva în apropiere de lacul Michigan, lucru pe care şi-l putu imagina pentru că păstrase un instantaneu panoramic al Marilor Lacuri, de pe vremea când locuise în Toronto, dar nu auzise niciodată de Severn City. Aeroportul părea foarte nou. Dincolo de pistă, se vedea o pădure. Încercă să stabilească poziţia exactă pe iPhone, însă harta nu se încărca. Niciun telefon nu funcţiona, dar se răspândi vestea că exista un telefon public în Baggage Claim. Clark stătu la coadă o jumătate de oră, apoi formă toate numerele celor care îl interesau, 213
dar auzi doar tonuri de ocupat sau suna şi nu răspundea nimeni.
Unde era toată lumea? Omul din spatele lui suspină zgomotos, aşa încât renunţă la telefon şi îşi petrecu ceva timp rătăcind prin aeroport.
Când obosi de atâta plimbare, se întoarse la o bancă pe care o reperase mai devreme, lângă poarta B17, şi se întinse pe spate pe covorul dintre bancă şi un perete de sticlă. Zăpada începu să cadă
în după-amiaza târzie. Elizabeth şi Tyler încă se aflau în Skymiles Lounge. Ştia că ar trebui să socializeze şi să stea de vorbă cu ei, însă
dorea să fie singur sau pe cât de singur era posibil într-un aeroport cu o sută de oameni îngroziţi şi plângând. La cină mâncă fulgi de porumb şi ciocolată luate de la un automat şi îşi petrecu o vreme ascultând Coltrane la iPod. Se gândea la Robert, cel care, de trei luni, îi era prieten. Clark îşi dorea foarte mult să-l vadă din nou.
Oare ce făcea Robert în acest moment? Clark se uită la ştiri. Pe la zece p.m., se spălă pe dinţi şi se întoarse la locul lui de lângă poarta B17, se întinse pe covor şi încercă să-şi imagineze că se afla acasă, în patul lui.
Se trezi la trei dimineaţa, tremurând. Ştirile se înrăutăţiseră.
Ţesătura se destrăma. Se gândi că lumii avea să-i fie greu să-şi revină din asta, pentru că, în acele prime zile, încă era de neconceput ca întreaga civilizaţie să nu-şi mai revină deloc din asta.
Clark se uita la NBC când o adolescentă îl abordă. O remarcase mai devreme, şezând singură, cu capul în palme. Părea să aibă în jur de 17 ani, iar pe o nară, un diamant care reflecta lumina.
— Îmi cer scuze că vă întreb, spuse ea, dar aveţi cum un Effexor?
— Effexor?
