Profetul era cam de-o seamă cu ea. Indiferent ce devenise profetul, cândva, el fusese un băiat care rătăcea pe drumuri şi poate că avusese ghinionul să-şi amintească totul. Kirsten atinse chipul profetului, îi închise ochii şi puse pagina împăturită din Staţia Eleven în mâna lui.

271

51

Când Sayid, August şi Kirsten plecară de lângă cadavrele de pe drum, reluându-şi mersul lent spre aeroport, câinele profetului îi urmă la oarecare distanţă. Când se opriră pentru a se odihni, câinele se aşeză la câţiva metri depărtare.

— Luli, rosti Kirsten. Luli.

Îi aruncă o bucăţică uscată de carne de vânat, iar câinele o prinse din zbor. Se apropie şi o lăsă să-l mângâie pe cap. Ea îşi trecu degetele prin blana groasă de la baza gâtului lui. Când porniră din nou la drum, câinele rămase aproape de ea.

După câteva sute de metri, drumul coti şi ieşi din pădure, clădirea terminalului apărându-le masivă în faţa ochilor: un monolit de beton cu două niveluri strălucind peste o parcare cât un ocean.

Kirsten ştia că, aproape sigur, erau deja supravegheaţi, însă nu văzu nicio mişcare în peisaj. Câinele chelălăi şi îşi ridică botul.

— Simţiţi mirosul? întrebă Sayid.

— Cineva frige o căprioară, spuse August.

Drumul se despărţi în faţa lor, câte o alee ducând la Sosiri, Plecări şi Parcare.

— Încotro?

— Hai să ne prefacem că e o cale de a pleca de pe acest continent.

Sayid avea o expresie detaşată. Ultima dată când văzuse un aeroport fusese cu două luni înainte de colaps, când se întorsese acasă după

ce îşi vizitase familia la Berlin şi aterizase pe aeroportul O’Hare din Chicago. Hai să mergem la Plecări.

Aleea spre Plecări urca spre o intrare de la nivelul al doilea, un şir de uşi rotative din sticlă şi oţel, un autobuz municipal sclipind în lumina soarelui. Se aflau la 300 de metri de uşi când un fluier sună scurt, de trei ori. Două santinele apărură din spatele autobuzului, o femeie şi un bărbat, arbaletele lor fiind aţintite spre sol.

— Ne cerem scuze pentru arbalete, spuse cu voce plăcută

bărbatul, dar mă tem că este o măsură de precauţie necesară…

Dar se opri confuz fiindcă arbaleta femeii căzuse pe asfalt, iar ea alega spre nou-veniţi, râdea şi le striga numele şi încerca să-i îmbrăţişeze pe toţi odată.

În acel an, 320 de oameni locuiau în aeroportul din Severn City, 272

una dintre cele mai mari aşezări din câte văzuse Kirsten vreodată.

August îl duse pe Sayid la infirmerie, iar Kirsten se întinse ameţită

în cortul lui Charlie.

La începutul Anului 2, ocupanţii aeroportului se săturaseră să

se uite unul la altul, dar, pe de altă parte, nu voiau să doarmă prea departe unii de alţii, aşa încât instalaseră două şiruri de corturi de-a lungul Sălii B. Corturile erau de diferite mărimi, cu cadre făcute din crengi aduse din pădure, de circa 3,5 x 3,5 metri, cu acoperişuri ţuguiate. Adunaseră din birourile aeroportului capsatoare şi prinseră cearşafurile peste cadre. Existase o oarecare controversă

dacă era sau nu cea mai bună întrebuinţare a muntelui de cearşafuri luat din hotelurile aflate în apropiere, însă, pe vremea aceea, toată lumea tânjea după intimitate. În cortul lui Charlie şi Jeremy exista un pat, două cutii de plastic pentru haine şi scutece, instrumentele lor. O lumină slabă se filtra prin ţesătură. Luli se băgă

şi ea în cort şi se întinse lângă Kirsten.

— Îmi pare rău de Dieter, spuse Charlie. August mi-a zis.

— Nu pare real. Kirsten simţi nevoia să închidă ochii, dar se temea de ce ar visa dacă ar adormi. Charlie, există aici cineva care face tatuaje?

Charlie mângâie cu vârful degetelor încheietura dreaptă a lui Kirsten, cele două pumnale tatuate la doi ani distanţă.

— Câţi?

— Unul. Un arcaş de pe drum.

— E cineva care face tatuaje. Locuieşte în avionul Lufthansa. Îţi fac mâine cunoştinţă cu el.

Kirsten privea o furnică traversând exteriorul acoperişului, umbra trupului ei minuscul şi picioruşele punctiforme pe ţesătură.

— Mă gândeam la camera copilului, spuse ea.

Cu câţiva ani în urmă, Kirsten, Charlie şi August intraseră într-o casă de ţară aflată în apropiere de gura râului St. Clair, un loc care fusese scotocit nu doar o dată, dar nu în ultimii ani, poate nici chiar în ultimul deceniu, era praf pretutindeni şi, în cele din urmă, August spusese că ar trebui să se întoarcă la Simfonie. Kirsten urcase la etaj după Charlie şi o găsise într-o cameră care în mod evident aparţinuse unui copil mic, uitându-se la un set de ceai din porţelan, pentru păpuşi. Nu-şi ridicase privirea când Kirsten îi rostise numele.

— Ar trebui să plecăm, Charlie, spusese ea. Suntem la un kilometru şi jumătate de drum.

Însă Charlie nu dăduse niciun semn că o auzise.

— Haide, putem lua asta cu noi, îi zisese Kirsten arătând spre 273

setul de ceai care fusese aşezat cu o precizie improbabilă pe o măsuţă miniaturală.

Charlie tot nu reacţionase. Privea setul de ceai de parcă era în transă. August le strigase de jos, iar Kirsten avu brusc impresia că

cineva le privea dintr-un colţ al camerei, însă cu excepţia ei şi a lui Charlie nu era nimeni acolo. Cea mai mare parte a mobilierului dispăruse, nemairămânând nimic cu excepţia măsuţei pentru păpuşi şi a unui scaun-balansoar pentru copii. Cum de rămăsese măsuţa asta aranjată, când restul casei fusese răscolit şi era în dezordine? Privind, Kirsten îşi dădu seama că nu era praf pe setul pentru ceai. Singurele urme de paşi din praful de pe jos erau ale ei şi ale lui Charlie, iar Charlie nu se afla suficient de aproape de măsuţă pentru a-l fi şters. Ce mânuţă pusese ceştile pentru păpuşi pe măsuţă? Era foarte uşor să-ţi imaginezi că balansoarul se mişca, deşi foarte puţin. Kirsten încercă să nu se uite la el. Înveli cât mai repede posibil ceşcuţele şi farfurioarele într-o faţă de pernă, în vreme ce Charlie privea, tot fără să vorbească, apoi Kirsten îndesă

bocceluţa în geanta lui Charlie, o luă de mână şi o trase în jos pe scări, scoţând-o pe peluza năpădită de bălării, unde Charlie clipi şi îşi veni încet în fire, în lumina primăverii târzii.

— Camera copilului a fost doar un moment straniu, spuse Charlie acum, atâţia ani mai târziu, în cortul ei din aeroport.

— Atâta tot? Doar un moment straniu?

— Am vorbit despre asta de o sută de ori. Nu a fost nimeni în camera aia, în afară de noi.

— Nu era deloc praf pe setul pentru ceai.

— Mă întrebi dacă eu cred în fantome?

— Nu ştiu. Poate. Da.

— Fireşte că nu. Imaginează-ţi câte ar fi aici.