Sunetul motoarelor începu să se stingă, avionul devenind tot mai mic pe fundalul albastru, până când fu învăluit în tăcere şi ajunse un punct îndepărtat pe cer. Clark îl privi până dispăru.
În seara aceea, nimeni din jurul focului nu avu prea multe de spus. Erau 54 acum, cei care hotărâseră să nu plece la Los Angeles.
Carnea de vânat era prea tare. Toată lumea mesteca în tăcere. Tyler, care părea să nu vorbească aproape niciodată, stătea lângă
Elizabeth şi privea flăcările.
Clark se uită la ceas. Avionul plecase cu cinci ore în urmă. Se apropia de marginea vestică a Continentului sau fusese silit să
aterizeze pe o pistă neluminată de undeva de dinainte de California, sau se prăbuşise în flăcări, în vreun peisaj întunecat. Avea să
aterizeze la Los Angeles, iar pasagerii aveau să coboare într-o lume diferită sau aveau să aterizeze, iar pasagerii aveau să fie întâmpinaţi de o gloată sălbatică, sau avea să se zdrobească de pista ticsită de 221
alte avioane. Pasagerii aveau să-şi regăsească familiile sau nu. Oare mai exista electricitate în Los Angeles? Toate acele panouri solare în lumina Sudului. Toate amintirile lui despre acel oraş. Miranda la petrecerea ei, fumând afară în vreme ce soţul ei flirta cu următoarea lui soţie. Arthur făcând plajă lângă piscină, o Elizabeth însărcinată
moţăind alături.
— Nu pot aştepta până când lucrurile vor reveni la normal, spuse ea acum, tremurând în lumina focului, iar Clark nu găsi absolut nimic de zis.
După plecarea avionului spre Los Angeles, rămaseră doi piloţi, Stephen şi Roy. A doua zi, Roy îşi anunţă şi el intenţia de a pleca.
— Doar în recunoaştere, spuse el. Mă gândesc să zbor până la Marquette – am un prieten acolo –, să arunc o privire, să obţin nişte informaţii despre ce se petrece, poate să fac rost de nişte provizii, şi să mă întorc.
A doua zi dimineaţă, decolă cu un mic avion. Nu se mai întoarse.
— Pur şi simplu, n-are sens, insistă Elizabeth. Trebuie să credem că s-a sfârşit civilizaţia?
— Ei bine, rosti Clark, a fost mereu puţin cam fragilă, nu crezi?
Şedeau împreună în Skymiles Lounge, unde Elizabeth şi Tyler îşi instalaseră tabăra.
— Nu ştiu. Elizabeth vorbi încet, privind pista. De-a lungul anilor, am făcut câteva cursuri de istoria artei, printre diverse proiecte. Şi, desigur, istoria artei este întotdeauna legată de istoria non-artei, vezi catastrofă după catastrofă, lucruri cumplite, toate acele momente când probabil că toţi au crezut că lumea se sfârşea, dar toate acele momente au fost temporare. Mereu trec.
Clark rămase tăcut. El nu credea că acesta va trece.
Elizabeth începu să-i povestească despre o carte pe care o citise cândva, cu ani în urmă, când rămăsese blocată – dar, fireşte, nu atât de blocată – pe un aeroport, şi era o carte cu vampiri, nu genul ei obişnuit, dar avea un stil la care se tot gândea. Îi spuse că decorul era postapocaliptic, aşa încât, citind, presupuneai, în mod firesc, că
lumea toată se sfârşise, dar apoi devenea clar, datorită unor ingenioase flash-forward-uri, că nu toată civilizaţia era pierdută, ci doar America de Nord, care fusese băgată în carantină pentru a se împiedica răspândirea vampirismului.
— Nu cred că asta e o carantină, zise Clark. Cred că nu mai există nimic în lume, sau cel puţin nimic bun.
222
De fapt, existau câteva argumente solide împotriva teoriei carantinei, şi anume că pandemia începuse în Europa, că ultimele ştiri se referiseră la haos şi dezordine pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii, şi, până la urmă, cum să izoleze cineva America de Nord având în vedere călătoriile aeriene şi faptul că America de Sud era, în fond, mai mult sau mai puţin legată de America de Nord?
Însă Elizabeth era de neclintit în convingerile ei.
— Totul se întâmplă cu un motiv, spuse ea. Asta va trece. Totul trece.
Clark nu se putu decide să o contrazică.
Clark avea grijă să se bărbierească o dată la trei zile. Toaletele bărbaţilor nu aveau ferestre, fiind luminate doar de lumânările parfumate luate din rezerva în scădere a magazinului de cadouri, iar apa trebuia încălzită la focul de afară, însă Clark considera că
merita efortul. Câţiva dintre bărbaţii din aeroport nu se mai bărbiereau deloc, iar efectul era un aspect sălbatic şi, sincer, deloc flatant. Lui Clark îi displăceau în general oamenii nebărbieriţi, parţial din motive estetice, parţial deoarece credea în teoria ferestrelor sparte a managementului criminalităţii urbane, faptul că
apariţia delincvenţei poate pava drumul spre infracţiuni mult mai serioase. În Ziua 27, îşi făcu cu grijă o cărare pe mijlocul capului şi rase părul din partea stângă.
— Este o tunsoare pe care am avut-o de la şaptesprezece la nouăsprezece ani, îi spuse lui Dolores când aceasta ridică o sprânceană.
Dolores era o femeie care călătorise cu afaceri, singură, fără
familie, ceea ce însemna că era unul dintre oamenii cei mai zdraveni la cap din aeroport. Ea şi Clark făcuseră o înţelegere: ea promisese că avea să-i spună dacă el începea să dea semne că îşi pierde minţile şi viceversa. Ceea ce nu-i zise el era că, după atâţia ani de respectabilitate corporatistă, tunsoarea îl făcea să se simtă iarăşi el însuşi.
Păstrarea sănătăţii psihice necesita anumite recalibrări legate de memorie şi vedere. Existau lucruri la care Clark se antrenase să nu se gândească. De pildă, la toate persoanele pe care le cunoscuse în afara aeroportului. Iar aici, pe aeroport, Air Gradia 452, tăcut în depărtare, în apropierea gardului care delimita perimetrul, era un subiect despre care, printr-o înţelegere mută, nu discutau niciodată.
Clark încerca să nu se uite la el, iar uneori aproape izbutea să se 223
convingă că era gol, la fel ca toate celelalte avioane de acolo. „Nu te gândi la acea decizie cumplită de a menţine avionul închis, în loc să
expui la contaminare fatală un aeroport ticsit. Nu te gândi la ceea ce e posibil să fi presupus punerea în aplicare a acelei decizii. Nu te gândi la acele ultime câteva ore de la bord.”
După plecarea lui Roy, zăpada căzu în fiecare zi, însă Elizabeth insistă ca pista să fie menţinută curată mereu. Începea să aibă o privire fixă cumplită, care făcea pe toată lumea să se teamă de ea, aşa că, la început, fu singură afară, dând zăpada la o parte de pe pista 7, după fiecare oră, dar apoi câţiva oameni i se alăturară
pentru că faima încă valora ceva, iar ea era afară singură şi superbă
– aşa că de ce nu? Munca fizică în aer curat era preferabilă rătăcirii prin aceleaşi săli detestabil de neschimbate sau şederii şi gânditului la toţi oamenii dragi pe care nu aveau să-i mai vadă niciodată, sau faptului că se convingeau singuri că aud voci dinspre avionul Air Gradia. În cele din urmă, fură nouă sau zece oameni care menţineau pista deszăpezită, un grup central care, din când în când, atrăgea voluntari de la periferie. „Totuşi, de ce nu, serios?” Chiar dacă teoria carantinei emisă de Elizabeth era prea frumoasă ca să fie adevărată
– gândul că, undeva, lucrurile continuau la fel ca înainte, neatinse de virus, copiii ducându-se la şcoală şi la petreceri aniversare, iar adulţii, la serviciu şi întâlnindu-se să bea cocktailuri în altă parte, toţi vorbind despre ce păcat era că America de Nord fusese pierdută, dar apoi conversaţia îndreptându-se către sport, politică şi vreme –
