— O să-ţi arăt. James, pot să-ţi împrumut telescopul?

James mută trepiedul, iar Clark se uită prin telescop, lentilele fiind orientate spre locul de sub zona slab luminată a cerului.

— Ştiu că eşti obosită în seara asta. Reglă telescopul cu degetele înţepenite pe buton. Dar sper că vei fi de acord că asta a meritat urcuşul.

— Ce este?

El se dădu înapoi.

— Telescopul este reglat, spuse el. Nu-l mişca, doar uită-te prin el. Kirsten se uită, dar, la început, nu-şi putu da seama ce vedea.

Făcu un pas îndărăt.

— Nu e posibil, rosti ea.

— Şi totuşi, iată! Uită-te din nou.

În depărtare, mici lumini alcătuiau o reţea. Acolo, perfect vizibile pe coasta unui deal, la kilometri distanţă: un oraş sau un sat ale cărui străzi erau luminate cu ajutorul electricităţii.

277

52

Kirsten se uită prin telescop la oraşul luminat cu ajutorul energiei electrice.

În clădirea terminalului, Charlie şi August stau lângă patul lui Sayid din infirmeria de la Primire bagaje şi îi povestesc despre concert, iar el zâmbeşte pentru prima dată după multe zile.

La 1600 de kilometri sud de aeroport, Jeevan coace pâine într-un cuptor instalat afară. Se gândeşte foarte rar la fosta lui viaţă, cu toate că uneori visează o scenă, un actor prăbuşit în zăpada sclipitoare, iar alteori că împinge cărucioare prin viscol. Fiul lui stă

în genunchi la picioarele lui, jucându-se cu un căţeluş. Acest băiat s-a născut într-o lume nouă, mama lui odihnindu-se înăuntru, cu bebeluşul.

— Frank, îi spune Jeevan fiului său, du-te şi vezi dacă mamei îi este foame.

Scoate tava cu pâine din cuptorul care, într-o încarnare anterioară, fusese un butoi pentru ulei. Fiul lui dă fuga înăuntru, cu căţeluşul pe urmele lui.

Este o seară caldă, iar el aude un vecin râzând. Adierea aduce parfum de gardenii. Peste o clipă, se va duce la râu să scoată carnea păstrată la rece într-o fostă cafetieră cufundată în apă, va face sendvişuri pentru mica lui familie şi va oferi nişte pâine vecinilor, dar deocamdată stă şi priveşte siluetele soţiei şi copiilor lui aflaţi în spatele perdelei subţiri a camerei în care trăiesc. Daria se apleacă

să ridice bebeluşul din pătuţ, apoi se apleacă din nou pentru a stinge lumânarea, iar după asta, dispare, siluetele dispar, iar Frank aleargă înaintea ei pe iarbă.

— Vino să verifici pâinea, spune el, iar micul Frank îngenunchează lângă pâine şi, cu o expresie gravă, o împunge cu un deget, apoi se apleacă şi-i inhalează mirosul.

— Pare că se simte mai bine, zice Daria.

Frank a avut febră cu o noapte în urmă. Ea i-a murmurat cântece de leagăn duioase, în vreme ce Jeevan îi punea comprese reci pe frunte.

— A revenit la normal, spune Jeevan. Cum pare pâinea aia, Frank?

— Cred că e prea fierbinte ca s-o mâncăm.

278

— O s-o lăsăm să se răcească un pic.

Băiatul se răsuceşte spre părinţii lui şi, pentru o clipă, în lumina amurgului, seamănă perfect cu tizul lui, fratele lui Jeevan. Se apropie de ei, clipa trece, iar Jeevan îl ia în braţe ca să-i sărute părul mătăsos. Mereu aceste amintiri abia îngropate.

Departe spre nord, într-un loc atât de îndepărtat încât, în această

lume fără zboruri, ar putea la fel de bine să fie pe altă planetă, caravana Simfoniei Itinerante soseşte pe aeroportul din Severn City.

279

9

Staţia Eleven

280

53

În ultima lui dimineaţă pe pământ, Arthur era obosit. Zăcuse treaz până la răsăritul soarelui, apoi se deşteptase dintr-un soi de moţăială dimineaţă târziu, somnoros şi deshidratat, cu o durere de cap care-i pulsa în spatele ochilor. Sucul de portocale l-ar fi ajutat, dar, când se uită în frigider, constată că mai era doar o gură pe fundul unei cutii. De ce nu cumpărase mai mult? Avusese insomnie în ultimele trei nopţi, şi era atât de epuizat încât acest simplu neajuns fu suficient pentru a-i stârni ceva nu prea departe de furie, furie stăpânită cu dificultate, respirând adânc şi numărând până la cinci, calmată de aerul care îi răcori faţa. Închise uşa frigiderului, îşi făcu micul dejun – ouă jumări – şi un duş, se îmbrăcă, îşi pieptănă părul, plecă la teatru cu o oră mai devreme, ca să aibă timp să se relaxeze cu un ziar la penultima lui cafea în cafeneaua favorită, toate micile detalii care caracterizează o dimineaţă, o viaţă.

Buletinele meteo anunţaseră un viscol care se apropia, iar el îl simţi în aer, în cenuşiul-albăstrui al norilor grei de pe cerul dimineţii târzii. Luă o decizie fermă: după ce piesa Regele Lear nu se va mai juca, avea să se mute în Israel. Ideea era captivantă. Avea să se lepede de toate obligaţiile şi bunurile sale şi o va lua de la capăt în ţara în care locuia fiul său. Avea să-şi cumpere un apartament în apropierea casei lui Elizabeth şi îl va vedea pe Tyler în fiecare zi.

— Se pare că o să ningă, spuse fata de la cafenea.

Arthur îl salută dând din cap pe vânzătorul de hotdog, care se afla în colţul lui de la jumătatea distanţei dintre hotel şi teatru. Tipul îi zâmbi. Un porumbel mergea în cercuri pe lângă taraba cu hotdog, sperând să cadă nişte garnitură şi firimituri. Frumuseţea gâtului luminescent al porumbelului.

Ajunse la teatru la prânz, pentru şedinţa informativă, dar informaţiile degenerară într-o ceartă, care dură mult mai mult decât se preconizase. Arthur încercă să fie atent, dar cafeaua nu avea efectul sperat. După-amiază târziu, se întinse pe o canapea din cabina lui, sperând să se remonteze aţipind puţin, dar, în ciuda extenuării, camera i se păru apăsătoare. Gândurile nu-i dădeau pace. În cele din urmă, renunţă şi părăsi teatrul. Ignorându-i pe fotografii plictisiţi din faţa uşii actorilor, care îi făcură poze şi îi 281

puseră întrebări despre Miranda în timp ce el făcea semn unui taxi.

Oare o băgaseră din nou în tabloide după ce îl vizitase cu două

săptămâni în urmă? Simţi vechea vinovăţie. Ea nu ceruse niciodată

nimic din toate astea.

— Intersecţia Queen West cu Spadina, îi spuse el şoferului unui taxi portocaliu cu verde şi îşi sprijini fruntea ca să se uite la peisajul de pe Queen Street.

Cândva, locuise în zonă, dar toate magazinele şi cafenelele pe care le ştia dispăruseră. Se gândi la o cină luată în apropiere de Queen West cu Spadina, un loc pe care îl frecventase împreună cu Clark, când aveau 17 ani. Nu-şi putu aminti exact unde se aflau, dar îl găsi în cele din urmă, puţin mai departe spre est decât se aşteptase.

Deşi trecuseră atâtea decenii, locul părea straniu de neschimbat.

Acelaşi şir de separeuri cu tapiţerie roşie, taburete de-a lungul barului, un ceas străvechi pe perete. Oare era posibil ca aceasta să

fie aceeaşi chelneriţă? Nu, se înşela, pentru că femeia de 50 de ani care îl servise cu cafea când el avea 17 ani era imposibil să aibă

acum tot 50 de ani. Îşi aminti că venea aici cu Clark, la trei sau patru, sau uneori chiar la cinci dimineaţa, având, la vremea aceea, impresia că aia era maturitatea, iar acum, că fusese un vis. Visul durase doar o clipă, dar clipa fusese strălucitoare: amândoi făceau cursuri de actorie, Arthur lucrând ca ospătar, în vreme ce Clark toca o mică moştenire. De fapt, privind retrospectiv, Clark era magnific.