— Desigur, zise ea.

După plecarea ei, se întinse pe canapea şi închise ochii, dar Kirsten apăru la uşa lui 15 minute mai târziu. Epuizarea lui căpăta 284

forţa unei boli. Picături de sudoare îi apărură pe frunte când se ridică. O lăsă să intre.

— Mama a cumpărat o carte cu tine pe copertă, spuse ea.

Se aşeză vizavi de el, pe cealaltă canapea.

Singura carte cu Arthur pe copertă era Dragă V. Simţi că i se face greaţă.

— Ai citit-o?

— Mama nu mă lasă s-o citesc. Zice că e nepotrivită.

— Aşa a spus? Nepotrivită?

— Da.

— Ei bine, zise Arthur, cred că existenţa cărţii e nepotrivită. Are dreptate să nu ţi-o dea.

Singura dată când o întâlnise pe mama lui Kirsten, ea îl încolţise ca să-l întrebe dacă are proiecte viitoare care să includă roluri pentru o fetiţă. El simţise nevoia s-o zgâlţâie. „Fetiţa ta este atât de mică, dorise el să-i spună. Las-o să fie copil, dă-i o şansă, nu ştiu de ce vrei asta pentru ea.” Nu înţelegea de ce oamenii voiau ca odraslele lor să joace în filme.

— Este cartea proastă?

— Aş vrea să nu fi existat. Dar mă bucur că ai trecut pe-aici, zise el.

— De ce?

— Am un cadou pentru tine.

Se simţi puţin vinovat când îi dădu comicsurile Dr. Eleven, pentru că, la urma urmelor, Miranda dorise ca el să le aibă, dar el nu voia comicsurile pentru că nu voia să aibă lucruri. Nu dorea nimic, cu excepţia fiului său.

Când rămase singur, Arthur îşi puse costumul. Stătu jos câteva minute, în gătelile lui, plăcându-i greutatea pelerinei de catifea. Îşi puse coroana pe măsuţa de cafea alături de struguri şi străbătu holul spre cabina de machiaj. Plăcerea de a fi cu alţi oameni. Se gândi că, probabil, mâncase ceva stricat. Poate la cină. Petrecu o oră

singur în cabina sa, unde bău ceai de muşeţel şi adresă cu voce tare replicile reflexiei proprii din oglindă, se plimbă, îşi apăsă pungile de sub ochi, îşi potrivi coroana. Când auzi anunţul că mai era o jumătate de oră până la începerea spectacolului, o sună pe Tanya.

— Vreau să fac ceva pentru tine, spuse el. O să ţi se pară foarte pe neaşteptate, dar mă gândesc la asta de o săptămână.

— Ce anume?

Nu era atentă. Le auzi pe cele trei fetiţe ciondănindu-se în fundal.

285

— Ce datorii mai ai pentru creditele studenţeşti?

Ea îi spusese cândva, dar el nu-şi amintea suma.

— Patruzeci şi şapte de mii de dolari, zise ea, iar el desluşi speranţa din vocea ei, acel nu-îndrăznesc-să-sper, neîncrederea.

— Vreau să ţi-i plătesc eu.

Nu pentru asta erau banii? Asta avea să însemne viaţa lui în cele din urmă, după toţi aceşti ani în care nu reuşise să câştige Oscaruri, după acest şir de declinuri ale box-office-ului. Va fi cunoscut drept omul care şi-a dăruit averea. Avea să păstreze doar atâţia bani cât să aibă din ce trăi. Îşi va cumpăra un apartament în Ierusalim, îl va vedea pe Tyler în fiecare zi şi o va lua de la capăt.

— Arthur, rosti ea.

— Dă-mi voie să fac asta pentru tine.

— Arthur, e prea mult.

— Nu este. Cât timp ţi-ar lua să plăteşti tu, întrebă el cu blândeţe, la rata pe care o ai acum?

— O să am vreo şaizeci şi cinci de ani, dar este datoria făcută de mine, eu…

— Atunci, dă-mi voie să te ajut, spuse el. Fără nicio obligaţie. Îţi promit. Vino în cabina mea după spectacolul din seara asta şi îngăduie-mi să-ţi dau un cec.

— Ce le voi zice părinţilor mei? Dacă le spun, vor vrea să ştie cum am obţinut banii.

— Zi-le adevărul. Spune-le că un actor excentric ţi-a dat un cec de patruzeci şi şapte de mii de dolari, fără nicio obligaţie.

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, zise ea.

După ce încheie convorbirea, simţi o pace neaşteptată. Va arunca peste bord tot ce putea fi aruncat, această greutate reprezentată de bani şi posesiuni, şi, făcând asta, va fi un om mai uşor.

— Cincisprezece minute, anunţă directorul de scenă de dincolo de uşă.

— Mulţumesc, cincisprezece, rosti Arthur şi începu să-şi recitească replicile de la început.

Când ajunse la „eşti cea dintâi născută, vorbeşte-ntâi”, se uită la ceas. Era abia şase dimineaţa în Israel, dar ştia că Tyler şi Elizabeth se trezesc devreme. Negocie cu fosta lui soţie:

— Două minute, Elizabeth, ştiu că se pregăteşte pentru şcoală, însă vreau doar să-i aud vocea.

Închise ochii şi ascultă foşnetele telefonului transferat în mâinile micuţe ale fiului său. Cel dintâi născut, singurul meu născut, inima mea.

286

— De ce ai sunat?

Acea mică voce suspicioasă. Îşi aminti că Tyler era supărat pe el.

— Am vrut să te salut.

— Atunci, de ce n-ai venit la ziua mea?

Arthur îi promisese că va veni în Ierusalim de ziua lui, dar făcuse promisiunea cu zece luni în urmă şi, sincer, uitase de ea până când Tyler îl sunase, cu o zi în urmă. Scuzele lui Arthur nu ţinuseră.

— Nu pot ajunge acolo, amice. Aş veni dacă aş putea. Dar nu o să vii tu la New York, în curând? Nu ne vedem săptămâna viitoare?