— Oameni care au fost buni, zise Tyler. Oameni care nu au fost slabi.
— Uite ce este, nu e vorba de a fi fost rău sau… oamenii de aici, din avionul Air Gradia, pur şi simplu, s-au aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.
„pedeapsă”, dar în contextul cărţii e mai potrivit cuvântul „molimă” (n.tr.).
232
— Bine, rosti Tyler.
Clark se întoarse să plece, iar vocea lui Tyler se auzi aproape imediat în spatele lui, băiatul citind cu voce tare:
— „Focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă.”
Elizabeth şi Tyler locuiau în cabina de clasa întâi a avionului Air France. El o găsi şezând în lumina soarelui, pe scara pe roţi care ducea la intrare, tricotând ceva. Nu mai vorbise cu ea de ceva vreme.
Nu o evitase cu adevărat, dar, cu siguranţă, nici nu-i căutase compania.
— Îmi fac griji pentru fiul tău, spuse el.
Ea se opri din tricotat. Intensitatea maniacă a primelor ei zile aici se risipise.
— De ce?
— În clipa asta, este lângă avionul aflat în carantină, zise Clark, citindu-le morţilor, cu voce tare, din Apocalipsa Sfântului Ioan.
— O! Zâmbi şi reluă croşetatul. Este foarte avansat la citire.
— Cred că se poate să-şi fi format nişte idei ciudate despre, ei bine, despre ce s-a întâmplat.
Îşi dădu seama că încă nu avea cuvinte să explice asta. Nimeni nu vorbea direct.
— Ce fel de idei ciudate?
— Crede că pandemia s-a întâmplat cu un motiv, spuse Clark.
— Chiar s-a întâmplat cu un motiv.
— Ei bine, în regulă, dar mă refer la alt motiv în afară de faptul că aproape toată lumea de pe Pământ s-a îmbolnăvit de o formă
extrem de letală a gripei porcine care a suferit o mutaţie. Pare să
creadă că a fost implicată un soi de judecată divină.
— Are dreptate, zise ea.
Pentru o clipă se opri din croşetat ca să numere rândurile.
El simţi că îl apucă ameţeala.
— Elizabeth, ce motiv ar putea exista pentru aşa ceva? Ce fel de plan ar putea presupune…?
Îşi dădu seama că ridicase vocea. Pumnii îi erau încleştaţi.
— Totul se întâmplă cu un motiv, rosti ea. Nu se uită la el. Nu e nevoie ca noi să ştim.
Mai târziu în vara aceea, o bandă de rătăcitori religioşi se abătu pe-acolo, îndreptându-se spre sud. „O lume nouă are nevoie de zei noi”, au spus ei. „Suntem ghidaţi de viziuni”, au adăugat. Şi au mai zis lucruri vagi despre semne şi vise. Aeroportul i-a găzduit vreme de câteva nopţi neplăcute, pentru că părea mai puţin primejdios 233
decât să-i alunge. Rătăcitorii le mâncară alimentele, iar în schimb le oferiră binecuvântări care în general implicau palme puse pe frunte şi rugăciuni murmurate. Noaptea, se aşezară în cerc în Sala C şi cântară într-o limbă pe care nimeni din aeroport n-o auzise vreodată. Când plecară, Elizabeth şi Tyler li se alăturară.
— Vrem doar să trăim o viaţă mai spirituală, spuse Elizabeth şi îşi ceru scuze că îi părăseau pe ceilalţi, ca şi cum plecarea ei însemna un soi de abandon personal.
Când plecară, mergând în spatele grupului, Tyler păru foarte mic.
„Ar fi trebuit să fac mai mult pentru ea, gândi Clark. Ar fi trebuit s-o trag îndărăt de pe marginea prăpastiei.” Dar avusese nevoie de toate forţele sale pentru a nu ajunge el însuşi acolo. Şi ce ar fi putut să facă? Când grupul dispăru după curba făcută de drumul aeroportului, avu certitudinea că nu era singurul care se simţea uşurat.
— Genul acela de nebunie e contagios, spuse Dolores ca un ecou al gândurilor lui.
În Anul 15, după lungile zile de muncă, oamenii veneau la muzeu ca să se uite la trecutul lor. Câteva din fotoliile originale de la clasa întâi mai erau acolo şi era posibil să te aşezi şi să citeşti ultimele ziare, vechi de 15 ani, întorcând paginile fragile cu mâinile băgate în mănuşi cusute stângaci de Clark dintr-un cearşaf luat de la hotel.
Ce se întâmpla aici semăna cumva cu o rugăciune. James, primul om care venise aici, intra aproape în fiecare zi în muzeu pentru a se uita la motocicletă. O găsise în Severn City, în Anul 2, şi o folosise până când benzina din maşini se degradase, iar combustibilul de aviaţie se terminase. Îi lipsea foarte mult. Emmanuelle, primul copil născut în aeroport, venea adesea să se uite la telefoane.
Acum, aici se afla o şcoală, în Sala C. La fel ca toţi copiii de pretutindeni, şi cei din aeroport memorau lucruri abstracte: cândva avioanele de afară zburaseră prin aer. Puteai folosi un avion pentru a călători dintr-o parte în alta a lumii, dar – profesorul era un om care avea statut de pasager regulat la două companii aeriene –, când te aflai într-un avion, trebuia să opreşti toate aparatele electrice înainte de decolare şi aterizare, aparate precum acele mici maşinării plate la care ascultai muzică şi maşinăriile mai mari care se deschideau ca nişte cărţi şi aveau ecrane care nu fuseseră
întotdeauna negre, interioarele fiind pline cu circuite, iar aceste maşinării erau portaluri spre o reţea care se întindea în toată lumea.
234
Sateliţii transmiteau informaţii spre Pământ. Mărfurile erau transportate cu vapoare şi avioane pretutindeni în lume. Nu exista pe Pământ un loc prea îndepărtat pentru a ajunge acolo.
