Li s-a spus despre internet, că era pretutindeni şi conecta totul, inclusiv oamenii. Li s-au arătat hărţi şi globuri pământeşti, liniile graniţelor pe care internetul le traversa. Aceasta este suprafaţa galbenă a pământului sub formă de mănuşă; această piuneză de pe perete este Severn City. Acela a fost Chicago. Acela a fost Detroit.
Copiii înţelegeau punctele de pe hartă – „aici” dar chiar şi adolescenţii erau derutaţi de linii. Existaseră ţări şi graniţe. Era greu de explicat.
În toamna Anului 15, ceva remarcabil se întâmplă. Un negustor aduse un ziar. Venise la aeroport din Anul 6, iar specialităţile lui erau ustensilele de bucătărie, ciorapii şi cele necesare cusutului. Se instală peste noapte în avionul Air France şi veni la Clark în dimineaţa de dinaintea plecării.
— Am ceva ce cred că ţi-ar plăcea, spuse el, pentru muzeul ăla al tău.
Îi dădu trei foi de hârtie grosolană.
— Ce-i asta?
— Este un ziar, zise negustorul.
Trei numere consecutive, vechi de câteva luni. Negustorul spuse că era publicat neregulat, în New Petoskey. Existau anunţuri de naşteri, decese şi căsătorii. O rubrică de schimburi: un bărbat din zonă căuta pantofi noi, oferind pentru ei lapte şi ouă; altcineva avea o pereche de ochelari de citit pe care spera să-i dea pentru o pereche de jeanşi măsura 36. Exista o poveste despre un grup de trei sălbatici care fusese zărit la sud-vest de oraş – o femeie şi doi copii.
Localnicii erau sfătuiţi să-i evite şi, în caz că se întâlneau accidental cu ei, să li se adreseze cu blândeţe şi să evite a face mişcări bruşte.
Ceva numit Simfonia Itinerantă tocmai trecuse prin oraş, deşi Clark îşi dădu seama că nu era doar o orchestră simfonică. Exista o relatare entuziastă despre interpretarea piesei Regele Lear, cu menţionarea specială a jocului lui Gil Harris ca Lear şi a lui Kirsten Raymonde în rolul Cordeliei. O fată din oraş dorea să anunţe că avea de dat nişte pisoi abia fătaţi şi că mama pisoilor era foarte pricepută
la prinderea şoarecilor. Mai era şi un anunţ prin care se amintea că
biblioteca era mereu în căutare de cărţi şi acestea erau plătite în vin.
Bibliotecarul, François Diallo, era şi cel care publica ziarul şi se părea că, atunci când îi rămânea un spaţiu gol în ziar, îl umplea cu 235
texte din colecţia lui. Primul număr conţinea un poem de Emily Dickinson, al doilea, un fragment din biografia lui Abraham Lincoln.
Ultima pagină a celui de-al treilea număr – se pare că fusese o lună
lipsită de ştiri şi anunţuri – era ocupată de un interviu cu actriţa care o interpretase pe Cordelia, Kirsten Raymonde. Aceasta plecase din Toronto împreună cu fratele ei, atunci când avusese loc colapsul, însă ştia asta doar pentru că îi povestise fratele ei.
Amintirile ei erau limitate, însă exista o noapte chiar înainte de sfârşit pe care şi-o amintea în detaliu.
RAYMONDE: Eram pe scenă împreună cu alte două fete din piesă, iar eu mă aflam în spatele lui Arthur, aşa că nu i-am văzut chipul. Dar îmi îmi aduc aminte că s-a produs ceva agitaţie chiar în faţa scenei. Apoi, îmi aduc aminte că am auzit un sunet, o lovitură
puternică, când Arthur a izbit cu mâna coloana din placaj de lângă
capul meu. S-a împleticit cumva îndărăt, şi-a ridicat braţul, după
care un bărbat din public a urcat pe scenă şi a alegat spre el…
Când citi asta, lui Clark i se tăie respiraţia pentru o clipă. Şocul de a întâlni pe cineva care îl ştia pe Arthur, care nu doar că îl cunoscuse, dar îl văzuse murind.
Ziarele fură trecute din mână în mână prin tot aeroportul, vreme de patru zile. Când reveniră la muzeu, Clark le ţinu mult timp în mâini, citind din nou interviul cu actriţa. Îşi dădu seama că, dincolo de pomenirea lui Arthur, era o evoluţie extraordinară. Dacă existau ziare, ce altceva mai era posibil? În vremurile vechi, zburase de câteva ori noaptea de la New York la Los Angeles şi existase un moment când lumina soarelui care răsărea se răspândea de la est la vest peste peisaj, zorii reflectându-se în râurile şi în lacurile aflate la 9000 de metri sub geamul lui, şi, cu toate că ştia că era doar o chestiune de fus orar, că mereu exista noapte şi mereu exista dimineaţă undeva pe Pământ, în acele clipe avea o plăcere secretă
la gândul că lumea întreagă se trezea.
Speră să mai primească şi alte ziare în anii care urmară, dar nu mai sosi niciunul.
236
45
Interviul din Anul 15 continuă:
RAYMONDE: Mai ai întrebări?
DIALLO: Mai am întrebări, dar n-ai vrut să răspunzi la ele.
RAYMONDE: Îţi răspund dacă nu notezi ce spun.
François Diallo puse pixul şi carnetul pe masă.
— Mulţumesc, spuse Kirsten. Acum, o să-ţi răspund la întrebări, însă doar la cele care nu vor ajunge în ziar.
— De acord. Când te gândeşti la felul în care s-a schimbat lumea de-a lungul vieţii tale, la ce anume te gândeşti?
— Mă gândesc la ucideri.
Privirea ei era calmă.
— Serios? De ce?
— A trebuit s-o faci vreodată?
François suspină. Nu-i plăcea să se gândească la asta.
— Am fost surprins în pădure, cândva.
