— Şi eu am fost surprinsă.
Era seară, iar François aprinsese o lumânare în bibliotecă.
Pentru siguranţă, se afla în mijlocul unui tub de plastic. Lumina lumânării îndulcea cicatricea de pe obrazul stâng al lui Kirsten.
Purta o rochie decolorată de vară, cu imprimeuri cu flori albe pe fond roşu, şi avea trei cuţite băgate în teci la brâu.
— Câţi? întrebă el.
Ea îşi răsuci încheietura pentru a-i arăta tatuajele cu cuţite.
Două.
Simfonia se odihnea în New Petoskey de o săptămână şi jumătate deja, iar François îi intervievase aproape pe toţi. August îi povestise cum plecase din casa lui goală din Massachusetts fără să-şi ia vioara, ajungând într-o sectă vreme de trei ani înainte de a pleca din nou şi a întâlni Simfonia.
Viola avea o poveste sfâşietoare despre cum plecase cu bicicleta spre vest,
părăsind
ruinele
suburbiilor incendiate
ale
Connecticutului, la vârsta de 15 ani, având o idee vagă despre unde se afla California, cum fusese atacată de alţi călători cu mult înainte de a ajunge acolo, cum fusese grav rănită şi se alăturase unei bande de jefuitori adolescenţi pe jumătate sălbăticiţi, iar apoi se despărţise de ei, mergând singură cale de 160 de kilometri, şoptindu-şi în 237
franceză pentru că toate ororile din viaţa ei se întâmplaseră în engleză, iar ea se gândise că trecerea la altă limbă ar fi putut-o salva, ajungând într-un oraş prin care Simfonia trecu cinci ani mai târziu.
Al treilea violoncel îşi îngropase părinţii care muriseră din cauza lipsei de insulină, apoi îşi petrecuse patru ani în siguranţa şi izolarea casei lor din Upper Peninsula, în Michigan, plecând în cele din urmă deoarece se temuse că îşi va pierde minţile dacă nu găsea un alt om cu care să vorbească, dar şi pentru că poţi să mănânci carne de vânat doar până când îţi vine să-ţi dai braţul drept în schimbul aproape oricărui alt fel de hrană. Se îndreptase spre sud şi spre est şi trecuse podul Mackinac cu zece ani înainte ca secţiunea centrală a acestuia să se prăbuşească şi trăise la periferia unei aşezări ocupate de o bandă de pescari unită, din Mackinaw City, până când Simfonia trecuse pe-acolo. Referitor la asta, François îşi dădu seama că toate poveştile membrilor Simfoniei erau la fel, în două variaţiuni. Toţi ceilalţi au murit, eu am plecat, am găsit Simfonia. Sau eram foarte mic atunci când s-a întâmplat, m-am născut după ce s-a întâmplat, nu am amintiri sau am puţine amintiri despre cum se trăia înainte şi am fost pe drumuri toată
viaţa.
— Acum, spune-mi tu, zise ea. Tu la ce te gândeşti?
— Când mă gândesc la felul cum s-a schimbat lumea?
— Da.
— La apartamentul meu din Paris.
François era în vacanţă în Michigan când călătoriile aeriene încetaseră. Când închidea ochii, încă putea să vadă ornamentele complicate ale tavanului din salonaşul lui, uşi albe înalte care dădeau spre balcon, duşumelele din lemn şi cărţile. Tu de ce te gândeşti la ucideri?
— Tu n-ai făcut rău nimănui în vechea lume, nu?
— Fireşte că nu. Eram copywriter.
— Ce erai?
— Lucram în publicitate. De multă vreme nu se mai gândise la asta. Panouri şi chestii de genul ăsta. Copywriterii scriu cuvintele de pe ele.
Ea încuviinţă din cap, iar privirea i se îndreptă în altă direcţie. În viaţa actuală, biblioteca era locul favorit al lui François. De-a lungul anilor, adunase o colecţie substanţială. Cărţi, reviste, o vitrină din sticlă cu ziare de dinainte de colaps. Abia de curând se gândise să
înfiinţeze un ziar al lui, iar până acum proiectul fusese revigorant.
Kirsten se uită la presa de tipar improvizată, masivă în umbrele din 238
partea din spate a încăperii.
— Cum te-ai ales cu cicatricea de pe obraz? întrebă el.
Ea ridică din umeri.
— De fapt, habar n-am. S-a întâmplat în timpul acelui an de care nu-mi amintesc.
— Fratele tău nu ţi-a spus înainte de a muri?
— A zis că e mai bine să nu-mi amintesc. L-am crezut pe cuvânt.
— Cum era fratele tău?
— Era trist, spuse ea. Îşi amintea totul.
— Nu mi-ai zis niciodată ce s-a întâmplat cu el.
— Genul de moarte stupidă care nu s-ar fi întâmplat niciodată în vechea lume. A călcat pe un cui şi a murit din cauza infecţiei. Se uită pe fereastră la lumina care se stingea. Ar trebui să plec, rosti era. Se lasă înserarea.
Se ridică, iar plăselele cuţitelor scânteiară în lumina slabă.
