De aproape doi metri şi slab, cu o înclinaţie spre costume vintage şi cu jumătate de păr ras, iar cealaltă tăiată neglijent şi vopsită în roz sau, ocazional, în turcoaz ori purpuriu, cu ochii fardaţi la ocazii speciale, acel captivant accent tărăgănat de şcoală britanică.

Sendvişul cu brânză la grătar al lui Arthur sosi. Se gândi să-l sune pe Clark, să-i spună doar: „N-o să ghiceşti niciodată de unde te sun”, dar se răzgândi. Îşi dori să-l sune pe fiul lui, dar era patru dimineaţa în Israel.

Arthur îşi termină cina şi luă un taxi ca să se întoarcă la teatru, unde mai avea puţin timp. Se aşeză pe o canapea din cabina lui şi se uită peste scenariu – îşi ştia replicile pe de rost, dar avea obiceiul să încerce să reţină câte ceva şi din replicile celorlalţi, pentru că îi plăcea să ştie ce va urma –, însă, înainte să ajungă la sfârşitul primului act, se auzi o bătaie în uşă. Când se ridică, încăperea nu se învârti cu adevărat, dar nici nu rămase la fel nemişcată cum ar fi trebuit. Tanya trecu pe lângă el şi intră în cameră.

282

— Arăţi ca naiba, spuse ea. E totul în regulă?

— Sunt obosit, spuse el. Iarăşi am avut insomnie.

O sărută, iar ea se cocoţă pe una din canapele. Buna dispoziţie pe care o simţea ori de câte ori o vedea. Ca întotdeauna, fu captivat de tinereţea ei excesivă. Abia dacă avea puţin mai mult de jumătate din vârsta lui. Treaba ei era să aibă grijă de cele trei mici actriţe care jucau versiunile din copilărie ale fiicelor lui Lear.

— Ai uitat că urma să ne întâlnim la micul dejun, nu-i aşa?

El se plesni peste frunte.

— Îmi pare atât de rău. Azi nu funcţionez la capacitate maximă.

Cât timp ai aşteptat?

— O jumătate de oră.

— De ce nu m-ai sunat?

— Mi-a murit bateria telefonului, spuse ea. E-n regulă. Poţi să te revanşezi cu un pahar de vin.

Asta era ceva ce adora la ea, felul în care trecea cu atâta uşurinţă

peste orice. „Ce plăcut este, se gândise el în ultima vreme, să fii cu o femeie care nu ţine supărarea.” Găsi în frigider o sticlă pe jumătate plină cu vin roşu – ei îi plăcea vinul rece – şi, în timp ce îi turna în pahar, observă că mâinile îi tremurau.

— Arăţi cu adevărat cumplit, zise ea. Eşti sigur că nu eşti bolnav?

— Doar obosit, cred.

Îi plăcea să se uite la ea cum bea vin, felul în care se concentra asupra gustului. Ea aprecia lucrurile bune, ceea ce se întâmpla doar atunci când creşteai cu bani puţini.

— Mai ai ciocolăţele din alea?

— Ştii ceva, cred că da.

Ea îi zâmbi – felul în care zâmbetul ei îl încălzea! – şi îşi puse paharul pe măsuţa de cafea. După câteva minute de scotocit în bufetul de lângă chiuvetă, flutură triumfător o cutiuţă aurie. Scoase o trufă de ciocolată neagră cu zmeură.

— Ce-i asta? întrebă ea între două bomboane, ridicând de pe măsuţa de cafea Dr. Eleven, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven.

— Fosta mea nevastă le-a adus cu două săptămâni în urmă.

— Care dintre ele?

El simţi o undă de tristeţe. Acesta era un semn că o apucase serios pe căi greşite, nu-i aşa? Să aibă mai mult de o soţie? Nu era foarte sigur cu ce greşise exact.

— Prima, Miranda. Nu sunt sigur ce să fac cu ele.

— Poftim? Nu le păstrezi?

— Nu citesc comicsuri, spuse Arthur. Ea mi-a dat două

283

exemplare din fiecare, aşa că pe celelalte i le-am trimis fiului meu.

— Mi-ai zis că încerci să te lepezi de bunurile tale sau cam aşa ceva, nu?

— Exact. Sunt minunate, dar nu mai vreau alte lucruri.

— Cred că înţeleg. Tanya citea. Interesant subiect, spuse ea după

câteva pagini.

— Nu ştiu, zise el. Niciodată nu l-am înţeles cu adevărat. După

toţi aceşti ani, era o uşurare să recunoască asta faţă de cineva. Mai ales treaba cu Undersea. Toţi oamenii ăia aflaţi în pragul iadului, aşteptând, complotând, pentru ce?

— Mie îmi place, rosti Tanya. Desenele sunt cu adevărat bune, nu?

— Îi plăcea mai mult să deseneze decât să scrie dialogurile.

Abia acum îşi amintea asta. Cândva, deschisese uşa studioului Mirandei şi o privise lucrând preţ de câteva minute înainte ca ea să-şi dea seama că el era acolo. Arcuirea gâtul ei în timp ce stătea aplecată pe planşeta de desen, concentrarea ei absolută. Cât de vulnerabilă păruse când era absorbită de muncă.

— Este frumos.

Tanya studia o imagine din Undersea, o încăpere plină cu haşuri reprezentând arcadele făcute din mahon luat din pădurile scufundate ale Staţiei Eleven. Camera îi aminti lui Arthur de un loc unde fusese, dar nu-l putu identifica.

Ea se uită la ceas.

— Probabil că ar trebui să plec. Micuţele mele năzdrăvane trebuie să apară în cincisprezece minute.

— Stai, am ceva pentru tine.

Cu două săptămâni în urmă, un curier adusese un prespapier trimis de Miranda de la hotel, după întâlnirea cu el. Clark îl adusese la casa lor din Los Angeles, iar ea regreta că îl luase, fiind sigură că

el i-l adusese lui Arthur, nu ei, îi explica ea în bileţel, însă când el ridică globul de sticlă în lumină nu avu nicio amintire legată de el, nu-şi aminti când îl primiseră de la Clark şi, oricum, un prespapier era ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui.

— E superb, spuse Tanya când el i-l dădu. Privi în adâncurile înnorate. Mulţumesc.

— Te sun dacă apare Kirsten aici. Ne vedem după spectacol.

Ea îl sărută.