încă mai exista armata cu secretele ei şi adăposturile subterane, cu stocurile de combustibil, medicamente şi alimente.
— O să aibă nevoie de o pistă curată când vor veni după noi, spuse Elizabeth. Vor veni după noi. Ştii asta, nu?
— E posibil, zise Clark încercând să fie amabil.
— Dacă era să vină cineva după noi, spuse Dolores, cred că ar fi ajuns deja.
Dar văzură o aeronavă după colaps, una singură. În Ziua 65, un elicopter traversă cerul în depărtare, zgomotul slab îndreptându-se rapid de la nord la sud, iar ei rămaseră privind o vreme după
trecerea lui. După asta, vegheară o perioadă, aşteptând afară în echipe de câte doi, având la îndemână tricouri în culori strălucitoare, pentru a le folosi pe post de steaguri ziua, şi un foc de semnalizare aprins toată noaptea, dar nimic nu mai traversă cerul, cu excepţia păsărilor şi a stelelor căzătoare.
224
Cerul nopţii era mai strălucitor ca niciodată. În nopţile senine, stelele erau ca un nor de lumină pe întinderea cerului, extravagante prin mulţimea lor. Când Clark remarcă asta prima oară, se întrebă
dacă nu cumva avea halucinaţii. Presupunea că în el existau rezerve consistente de rău cumplit care era posibil, în orice clipă, să se transforme în nebunie, aşa cum cancerul osos al bunicii lui se transformase în pete întunecate pe radiografii, în ultimele ei luni.
Dar, după două săptămâni, simţi că treaba cu stelele era prea consecventă pentru a fi o halucinaţie – şi prea extremă, avioanele formând umbre chiar şi când se vedea doar o şuviţă de lună –, aşa că riscă şi-i pomeni asta lui Dolores.
— Nu este doar imaginaţia ta, spuse Dolores.
El începuse s-o considere cea mai apropiată prietenă a lui. Îşi petrecuseră împreună o zi plăcută înăuntru, făcând curat, iar acum ajutau la aprinderea unui foc cu lemne pe care cineva le târâse din pădure. Îi explică lucrurile. Una dintre marile întrebări ştiinţifice de pe vremea lui Galileo era dacă stele individuale alcătuiau Calea Lactee. În epoca electricităţii, era imposibil să-ţi imaginezi că asta fusese o problemă, dar cerul nopţii era o baie de lumină pe vremea lui Galileo, şi la fel era şi acum. Epoca în care lumina era poluată se sfârşise. Strălucirea tot mai intensă însemna că reţelele electrice cădeau, întunericul cuprinzând Pământul. „Am trăit sfârşitul electricităţii.” Gândul trimise fiori pe şira spinării lui Clark.
— Luminile o să se aprindă din nou într-o bună zi, tot insista Elizabeth, iar atunci ne vom duce cu toţii acasă, în sfârşit.
Dar exista oare vreun motiv să crezi asta?
Oamenii de pe aeroport îşi făcuseră obiceiul să se adune în jurul focului în fiecare seară, o tradiţie adoptată tacit, pe care Clark o iubea şi o ura. Ce îi plăcea erau conversaţia, momentele de relaxare sau chiar tăcerea, faptul de a nu fi singur. Dar, uneori, micul cerc de oameni şi lumina focului păreau doar să accentueze pustietatea Continentului, singurătatea sa, o lumânare licărind într-un întuneric vast.
Este surprinzător cât de rapid începe să pară normal faptul că
trăieşti cu ce ai într-o valiză şi că dormi pe o bancă de lângă poarta pentru plecări.
Tyler purta un pulover al lui Elizabeth, care îi ajungea până la genunchi, mânecile tot mai murdare fiind rulate în sus. În general, stătea singur, citindu-şi comicsurile sau exemplarul din Noul 225
Testament al lui Elizabeth.
Făcură schimb de limbi. Din Ziua Opt, majoritatea oamenilor care nu ştiau engleza când sosiseră începură s-o înveţe, în grupuri de studiu, iar vorbitorii de engleză studiau una sau mai multe limbi aduse aici de Lufthansa, Singapore Airlines, Cathay Pacific şi Air France. Clark învăţa franceza de la Annette, care fusese însoţitoare de zbor la Lufthansa. Îşi şoptea sieşi propoziţiile în vreme ce se ocupa de treburile existenţei zilnice – căra apă şi spăla hainele în chiuvetă, învăţa să jupoaie o căprioară, să facă focuri şi curăţenie.
„Je m’appelle Clark. J’habite dans l’aeroport. Tu me manques.15 Tu me manques. Tu me manques.”
Un viol în noaptea Zilei 85, cei din aeroport fiind treziţi, după
miezul nopţii, de ţipătul unei femei. Îl ţinură pe bărbat legat până la răsăritul soarelui, apoi îl duseră în pădure, sub ameninţarea armei, şi îi spuseră că, dacă se întorcea, avea să fie împuşcat.
— O să mor singur aici, zise el hohotind.
Nimeni nu credea că va fi altfel, dar ce puteau să facă?
— De ce n-a venit nimeni aici? întrebă Dolores. Mă tot întreb asta. Nu mă refer la cineva care să ne salveze, ci la oameni, pur şi simplu.
Aeroportul nu era din cale-afară de izolat. Severn City se afla la circa 30 de kilometri. Nimeni nu venea, dar, în fond, cine mai rămăsese? Rapoartele de la început menţionau o rată a mortalităţii de 99 la sută.
— Trebuie să avem în vedere colapsul social, spuse Garrett. E
posibil să nu mai fi rămas nimeni. Era om de afaceri de pe coasta estică a Canadei. De la aterizarea avionului, purtase acelaşi costum, doar că acum avea un tricou cu „Beautiful Northern Michigan” de la magazinul de cadouri. Ochii îi erau luminoşi într-un fel care lui Clark i se părea deconcertant. Violenţa, poate holera şi febra tifoidă, toate bolile infecţioase care se vindecau cu antibiotice pe vremea când era posibil să obţii antibiotice, apoi chestiile precum înţepăturile de albine, astmul… Are cineva o ţigară?
— Eşti amuzant, zise Annette.
Rămăsese fără plasturi cu nicotină în Ziua Patru. În timpul unor 15 Mă cheamă Clark. Locuiesc în aeroport. Mi-e dor de tine. (în lb.
franceză, în original) (n.tr.).
226
momente deosebit de dificile, cu câteva săptămâni în urmă, încercase să fumeze scorţişoară luată din chioşcul de cafea.
— Asta înseamnă nu? Şi diabetul, rosti Garrett, aparent uitând de ţigară. Sida. Tensiunea arterială. Diversele tipuri de cancer care răspundeau la chimioterapie, când chimioterapia era disponibilă.
— Nu mai există chimioterapie, spuse Annette. Şi eu m-am gândit la asta.
— Totul se întâmplă cu un motiv, zise Tyler. Charlie nu observase apropierea lui. În ultima vreme, Tyler începuse să
rătăcească prin aeroport şi avea un mod atât de silenţios de a se mişca, încât părea să se materializeze de nicăieri. Vorbea atât de rar, încât era uşor să uiţi că se afla acolo. Asta a spus mama, adăugă el când toţi îl priviră.
— Mda, asta pentru că Elizabeth e o nebună afurisită, zise Garrett.
Clark observă că acesta avea o problemă de filtrare.
