— Probabil că e doar o altă veveriţă, spuse băiatul, dar păru încordat.

Kirsten văzu că se temea, şi acest lucru i se păru foarte trist.

„N-am vrut niciodată nimic din toate astea.”

— Sau poate că e cineva în pădure.

— Ultima dată când a lătrat, a fost doar o veveriţă.

Câinele rămăsese nemişcat, amuşinând.

„Te rog, gândi ea. Te rog.” Dar Luli lătră din nou şi se uită direct la Kirsten, prin ecranul de frunze.

266

Profetul zâmbi.

— Te văd, spuse omul cu arbaleta.

Putea să se ridice din spatele tufei şi să arunce un cuţit, iar în timp ce acesta se va roti prin aer, ea avea să fie străpunsă de un glonţ sau de o săgeată metalică – arbaleta şi cele trei arme erau aţintite asupra ei –, sau putea să rămână nemişcată până când ei aveau să fie siliţi să se apropie, să atace de la mică distanţă şi să fie ucişi de unul dintre ceilalţi. Dar se vor apropia sau vor trage în tufişul în spatele căruia se ascundea ea? Simţi chinul lui August ca pe un curent slab de aer. El era ascuns mai bine decât ea, în dosul unui buştean.

O săgeată metalică se înfipse cu o bufnitură surdă în ţărâna de la picioarele ei.

— Următoarea îţi va intra în inimă. Bărbatul cu arbaleta era mai în vârstă decât profetul, având o urmă veche de arsură pe faţă şi pe gât. Ridică-te! Încet. Sus mâinile!

Kirsten se ridică din ascunzătoare.

— Lasă cuţitul jos.

Ea lăsă cuţitul să-i cadă din mână, în tufă. Perfect conştientă de celelalte două cuţite de la brâu, atât de aproape, dar imposibil de atins. Dacă întindea mâna după unul acum, dacă era suficient de rapidă, va avea măcar timp să-l doboare pe profet înainte ca primul glonţ să-i sfâşie inima? Deloc probabil.

— Apropie-te. Dacă întinzi mâna după cuţitele alea, mori.

Bărbatul cu arbaleta vorbea calm. Nimic din această situaţie nu era ceva nou pentru el. Băiatul părea îndurerat.

Îşi dădu seama şocată că probabil acesta chiar era sfârşitul după

o viaţă trăită pe muchie de cuţit, după tot acest timp. Păşi înainte prin lumea radiantă – lumină şi umbră, şi verde. Gândindu-se să

facă o faptă eroică, să arunce un cuţit în timp ce se prăbuşea.

Gândind: „Te rog, fă să nu-i găsească pe August şi pe Sayid.”

Gândindu-se la Dieter, deşi gândurile legate de Dieter erau însoţite de o durere fizică aproape, ca şi cum scormonea o rană deschisă.

Păşi pe suprafaţa dură a drumului şi se opri în faţa profetului, cu mâinile ridicate.

— Titania! exclamă profetul.

Îşi ridică puşca spre locul dintre ochii ei. În privirea lui, ea nu zări decât curiozitate. Era interesat să vadă ce va urma. Toate cele trei arme erau îndreptate spre Kirsten. Omul cu arbaleta ţintea spre pădure, dar nimic din atitudinea lui nu sugera că îl văzuse pe August sau pe Sayid. Profetul dădu din cap spre băiat, care se 267

apropie şi îi scoase cu mare delicateţe cuţitele de la brâu. Îl recunoscu. Stătuse de santinelă atunci când ei plecaseră din St.

Deborah by the Water, veghind şi frigându-şi cina înfiptă într-un băţ. El îi evită privirea. Câinele se părea că îşi pierduse interesul de a adulmeca mirosurile din pădure şi se întinsese pe asfalt, urmărindu-i cu privirea şi ţinându-şi botul culcat pe labe.

— În genunchi, rosti profetul.

Ea îngenunche. Ţeava puştii lui o urmă. El se apropie.

Ea înghiţi un nod.

— Ai un nume? întrebă ea.

Un vag instinct de a întârzia lucrurile.

— Uneori, numele reprezintă o piedică. Unde îţi sunt tovarăşii?

— Simfonia? Nu ştiu.

Durerea acestui fapt chiar şi acum, când era prea târziu ca să

mai conteze. Se gândi la Simfonie, la caravana de căruţe trase de cai înaintând sub cerul verii, la zgomotul copitelor cailor. Călătorind pe undeva sau poate că deja ajunseseră cu toţii la aeroport, în siguranţă, teferi. Îi iubea cu atâta disperare.

— Dar ceilalţi tovarăşi? Cei care te-au ajutat să-mi ucizi oamenii, azi-dimineaţă?

— N-am avut încotro.

— Înţeleg, spuse el. Unde sunt?

— Au murit.

— Eşti sigură?

Îşi mişcă uşor puşca, trasând un cerc prin aer.

— Am fost trei, zise ea, inclusiv Sayid. Arcaşul tău i-a doborât înainte de a muri.

Era plauzibil. Băiatul cu maceta fugise înainte ca arcaşul să se prăbuşească. Avu grijă să nu se uite la el.

— Arcaşul meu a fost un om de ispravă, spuse profetul. Loial.

Kirsten nu zise nimic. Înţelegea calculele pe care le făcea August în clipa aceea. Ţeava puştii profetului se afla la doi centimetri de fruntea ei. Dacă August îşi dezvăluia poziţia doborându-l pe unul dintre oameni, ceilalţi aveau să se năpustească asupra lui şi a lui Sayid într-o clipită. Sayid nu se putea apăra, zăcând însângerat şi slăbit, iar Kirsten – îngenuncheată pe drum şi dezarmată – tot avea să moară, după toate probabilităţile.

— Toată viaţa mea, am umblat prin această lume murdară, spuse profetul, şi am văzut atâta întuneric, atâtea umbre, atâtea orori.

Kirsten nu voia să se mai uite la profet sau, mai precis, nu dorea 268

ca ultimul lucru pe care îl vedea pe acest pământ să fie faţa lui şi ţeava puştii sale. Îşi înălţă privirea ca să se uite în sus, la frunzele care scânteiau în lumina soarelui, la cerul de un albastru strălucitor. Cântec de păsări. Conştientă de fiecare respiraţie, de fiecare bătaie a inimii. Îşi dori să-i poată transmite un mesaj lui August, pentru a-l linişti cumva: „Ştiu că a fost ori eu, ori toţi trei.