Înţeleg de ce n-ai putut să tragi.” Îşi dori să-i poată spune lui Sayid că încă îl iubea. O amintire senzorială a trupului ei întins lângă

Sayid, în nopţile de dinaintea despărţirii lor, arcuirea coastelor lui sub mâna ei, când şi-o trecea peste tot corpul lui, buclele fine de la ceafa lui.

— Această lume, spuse profetul este un ocean de întuneric.

Ea fu surprinsă să vadă că băiatul, care avea o armă de foc, plângea, chipul fiindu-i ud. Măcar dacă ar putea să-i vorbească lui August. „Am călătorit atât de departe, iar prietenia ta a fost totul pentru mine. A fost foarte dificil, dar au existat momente de frumuseţe. Totul se sfârşeşte. Nu mă tem.”

— Vine cineva, zise unul dintre oamenii profetului.

Şi Kirsten auzi. Un zgomot îndepărtat de copite, doi sau trei cai care se apropiau repede din direcţia autostrăzii.

Profetul se încruntă, dar nu-şi îndepărtă privirea de la chipul lui Kirsten.

— Ştii cine vine? întrebă el.

— Nu, şopti ea.

Cât de departe erau caii? Nu-şi dădea seama.

— Indiferent cine sunt, spuse profetul, vor sosi prea târziu. Tu crezi că îngenunchezi în faţa unui om, dar de fapt îngenunchezi în faţa răsăritului. Noi suntem lumina care se deplasează pe suprafaţa apelor, prin întunericul de sub mare.

— Undersea? şopti ea, însă profetul nu o mai asculta.

O expresie de seninătate perfectă apăruse pe chipul lui, iar el se uita la ea, nu, prin ea, cu un surâs pe buze.

— „Nu vrem decât să ne ducem acasă”, spuse Kirsten. Era din primul număr al Staţiei Eleven. O confruntare între doctorul Eleven şi un adversar din Undersea. „Visăm la lumina soarelui, visăm să

ne plimbăm pe pământ.”

Expresia de pe chipul profetului era indescifrabilă. Recunoscuse textul?

— „Rătăcim de atât de mult timp”, zise ea citând în continuare din carte.

Se uită pe lângă el, la băiat. Acesta privea fix arma din mâinile 269

lui. Dădea din cap, aparent pentru sine.

— „Tânjim după lumea în care ne-am născut.”

— Dar este prea târziu pentru asta, spuse profetul.

Trase aer în piept şi strânse mai bine puşca.

Detunătura fu atât de puternică, încât ea simţi zgomotul în piept, o bubuitură lângă inimă. Băiatul era în mişcare, iar ea nu era moartă, împuşcătura nu pornise din arma profetului. În liniştea insondabilă care urmă, ea îşi atinse fruntea cu degetele şi privi cum profetul se prăbuşeşte în faţa ei, puşca legănându-i-se în mâini.

Băiatul îl împuşcase pe profet în cap. Ceilalţi doi bărbaţi părură

încremeniţi de uimire, doar pentru o clipă, dar, în acea clipă, săgeţile lui August zbârnâiră prin aer, iar bărbatul cu arbaleta se prăbuşi înecându-se cu sânge. Bărbatul cu armă trase sălbatic în copaci, dar trăgaciul acţionă în gol, muniţia fiind isprăvită. El înjură şi scotoci în buzunar până când altă săgeată îi străpunse fruntea, iar el se prăbuşi, apoi Kirsten şi băiatul rămaseră singuri pe drum.

Băiatul avea privirea rătăcită, buzele i se mişcau în timp ce el se holba la profetul care zăcea într-o baltă de sânge ce se mărea rapid.

Îşi duse ţeava armei la gură.

— Nu face asta, rosti Kirsten nu, te rog…

Însă băiatul îşi strânse buzele în jurul ţevii şi trase.

Ea îngenunche acolo, uitându-se la ei, apoi se întinse pe spate pentru a privi cerul. Păsările descriau cercuri. Şocul de a fi în viaţă.

Îşi întoarse capul şi se uită în ochii albaştri şi morţi ai profetului.

Urechile îi răsunau. Simţi vibraţia copitelor în asfalt. August îi strigă

numele, iar ea îşi ridică privirea în vreme ce cercetaşii din avangarda Simfoniei se iviră călări de după cotul drumului, ca o viziune dintr-un vis, Viola şi Jackson, lumina soarelui scânteind pe armele lor şi pe binoclul care atârna de gâtul Violei.

— Vrei asta? o întrebă August ceva mai târziu.

Kirsten şedea lângă profet, privindu-l fix în timp ce Jackson îl ajută pe Sayid să iasă din pădure, iar August şi Viola căutară prin bagajele care aparţinuseră profetului şi oamenilor săi.

— L-am găsit în geanta profetului.

Un exemplar din Noul Testament lipit cu bandă adezivă. Kirsten îl deschise la nimereală. Aproape ilizibile, se vedeau nişte note pe margine, semne de exclamare şi sublinieri.

O bucată împăturită de hârtie căzu din carte. Era o pagină ruptă

din Dr. Eleven, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven, prima pagină care nu aparţinea exemplarelor ei pe care o vedea. Toată pagina era dedicată

270

unei singure imagini: dr. Eleven îngenuncheat lângă trupul căpitanului Lonagan, mentorul şi prietenul lui. Se află într-o încăpere pe care doctorul Eleven o foloseşte uneori pentru şedinţe, o zonă dintr-un birou, cu un perete de sticlă prin care se văd oraşul, podurile şi insulele, şi ambarcaţiunile. Dr. Eleven este tulburat şi îşi acoperă gura cu o mână. Un asociat se află şi el acolo, o bulă de text plutind deasupra capului său: „Doctore Eleven, eraţi secundul lui.

În absenţa lui, trebuie să preluaţi conducerea.”

„Cine erai tu? Cum de ai ajuns în posesia acestei pagini?” Kirsten îngenunche lângă profet, lângă băltoaca formată de sângele lui, însă

el nu era decât un alt mort pe drum, fără răspunsuri, purtătorul unei alte poveşti de nepătruns despre plecarea dintr-o lume şi intrarea în alta. Unul dintre braţe era întins spre ea.

Stând pe vine lângă ea, August îi vorbi din nou:

— Simfonia se află la doar câteva ore distanţă în urma noastră, rosti el cu mare blândeţe. Viola şi Jackson se întorc la ea, iar noi trei vom merge mai departe spre aeroport. Nu e departe.

„Toată viaţa mea, am umblat prin această lume murdară.” După

ce plecase din Toronto împreună cu fratele ei, după acel prim an pe care nu şi-l amintea, fratele ei fusese chinuit de coşmaruri.

— Drumul, spunea el mereu când îl trezea şi îl întreba ce visase.

Sper că nu-ţi vei aminti niciodată.