— Iartă-mă, murmură bărbatul cu puşcă.

— Cei căzuţi umblă printre noi. Noi trebuie să fim lumina. Noi suntem lumina.

— Noi suntem lumina, repetară ceilalţi patru la unison.

Clarinetul se mişcă îndurerat – mişcarea făcând-o să vadă o furtună de puncte negre – şi îşi lungi gâtul până îl văzu pe Sayid. Se afla la vreo trei sau patru metri distanţă de ea.

259

— Drumul e la 50 de paşi spre est, rosti el pe muteşte. Ia-o spre stânga când ajungi acolo.

Clarinetul dădu din cap în semn că a înţeles şi închise ochii pentru a face faţă unui val de greaţă.

— Prietena ta încă doarme? se auzi vocea arcaşului.

— Dacă o atingi, te ucid, spuse Sayid.

— Nu e nevoie, amice. Nimeni n-o va deranja. Sperăm doar să

evităm repetarea…

— Las-o să doarmă, zise profetul. Oricum, Simfonia s-a oprit peste noapte. O s-o ajungem din urmă dimineaţă.

Când clarinetul deschise ochii, bărbaţii păreau să doarmă

ghemuiţi pe pământ. Trecuse ceva vreme. Oare dormise? Nu-i mai era atât de rău ca înainte. Cineva acoperise cu un material chipul lui Dieter. Sayid şedea acolo unde îl văzuse ultima oară, vorbind cu băiatul cu maceta, care stătea cu spatele la ea.

— În Sud? spunea băiatul. Nu ştiu, nu-mi place să mă gândesc la asta. Am făcut ce a trebuit să facem.

Nu auzi replica lui Sayid.

— Te macină, zise băiatul, dacă te gândeşti la asta. Când îmi amintesc ce am făcut noi, mă simt pustiit. Nu ştiu cum altfel să mă

exprim.

— Dar credeţi ce spune el? Cu toţii?

— Ei bine, Clancy crede cu adevărat, îl auzi ea pe băiat zicând foarte încet. Făcu un semn spre bărbaţii care dormeau. Şi Steve, probabil că mai mult decât majoritatea. Dar Tom? Bărbatul mai tânăr care are puşcă. Sincer să fiu, cred că, poate, e cu noi pentru că liderul nostru s-a însurat cu sora lui.

— Foarte isteţ din partea lui, rosti Sayid. Dar tot nu înţeleg de ce profetul e cu voi.

— Din când în când, vine cu noi în patrulare. Ocazional, liderul trebuie să-şi conducă oamenii în sălbăticie.

Oare ea îşi imagină tristeţea din vocea lui? Clarinetul zăcu nemişcat o vreme, până localiză Steaua Nordului. Descoperi că, stând pe o parte şi arcuindu-şi spatele, era posibil să-şi aducă

picioarele suficient de aproape de mâini ca să-şi dezlege funia de la glezne. Sayid şi băiatul încă şuşoteau.

— În regulă, îl auzi ea pe Sayid, dar voi sunteţi şase, iar noi suntem treizeci. Toţi oamenii din Simfonie sunt înarmaţi.

— Ştii cât de silenţioşi suntem. Băiatul suspină. Nu spun că e bine, zise el. Ştiu că nu este bine.

— Dacă ştii că nu e bine…

260

— Ce alegere am? Ştii cum aceste… aceste vremuri pe care le trăim silesc o persoană să facă anumite lucruri.

— Asta pare o afirmaţie ciudată, rosti Sayid, din partea cuiva prea tânăr pentru a-şi aminti alte timpuri, când era altfel.

— Am citit cărţi. Reviste. Chiar am găsit un ziar odată. Ştiu că

totul era altfel.

— Dar, ca să revenim la subiect, voi sunteţi doar şase, iar…

— Nu ne-aţi auzit venind în spatele vostru pe drum, nu? Aşa suntem antrenaţi. Ne mişcăm în linişte şi atacăm din spate. Aşa am dezarmat zece oraşe şi le-am luat armele pentru liderul nostru, înainte de a ajunge în St. Deborah by the Water. Aşa le-am răpit pe două dintre soţiile liderului. Şi uite, prietena ta de exemplu –

clarinetul închise ochii –, am venit din spatele ei, în pădure, iar ea nu a auzit nimic.

— Eu nu…

— Putem să vă luăm unul câte unul, spuse băiatul. Din tonul lui, părea că-şi cere scuze. Mă antrenez de la cinci ani. Voi aveţi arme, dar nu aveţi deprinderile noastre. Dacă Simfonia nu ne dă

fata în schimbul vostru, putem să vă ucidem unul câte unul, de la adăpostul pădurii, până când ne-o daţi înapoi.

Clarinetul începu din nou să se mişte, luptându-se cu frenezie să-şi dezlege nodul de la glezne. Îşi dădu seama că Sayid o putea vedea, dar că îşi menţine privirea aţintită asupra chipului băiatului.

Trecu mult timp în care ea nu ascultă conversaţia, concentrându-se doar asupra funiei. După ce îşi dezlegă gleznele, făcu un efort să se ridice în genunchi.

— Dar nu sunt sigur că pricep exact, spunea Sayid. Acea parte din filosofia voastră despre faptul că sunteţi lumina. Cum aduceţi lumina dacă voi sunteţi lumina? Mă întreb dacă ai putea să-mi explici…

Clarinetul era unul dintre cei mai buni vânători ai Simfoniei.

După colaps, timp de trei ani supravieţuise singură în pădure, aşa că acum, deşi îi era rău din pricina otrăvii, deşi avea încheieturile legate la spate, reuşi să se întoarcă şi să dispară fără zgomot printre copaci, departe de poiană, să nu scoată aproape niciun sunet când ajunse pe drum. Alergând în timp ce noaptea lăsa loc zorilor cenuşii, iar soarele răsărea, mergând şi împleticindu-se ore chinuitoare, halucinând, visând apă, căzând în braţele cercetaşilor din ariergardă ai Simfoniei în timpul dimineţii, în vreme ce cerul se întuneca deasupra ei, transmiţându-şi mesajul – „Trebuie să

schimbaţi ruta” – pe când ei o duceau înapoi la Simfonie, acolo unde 261

ultimul copac care bloca drumul tocmai fusese îndepărtat. Primele picături de ploaie cădeau când dirijoarea auzi mesajul şi ordonă

imediat schimbarea rutei, cercetaşi fiind trimişi să-i găsească pe Kirsten şi pe August – care pescuiau undeva în faţă –, dar nereuşind să-i găsească din cauza furtunii, Simfonia cotind spre interiorul Continentului, pe un nou traseu, o combinaţie ocolită de drumuri lăturalnice care, în cele din urmă, avea să-i ducă la aeroportul din Severn City, clarinetul tot pierzându-şi şi recăpătându-şi cunoştinţa în partea din spate a primei căruţe, în vreme ce Alexandra îi tot ducea câte o sticlă cu apă la buze.

262

50

Cuţitele tatuate pe încheietura lui Kirsten:

Primul reprezenta un bărbat care o atacase în timpul primului ei an alături de Simfonie, când avea 15 ani, repezindu-se letal dintr-o pădurice, fără să scoată o vorbă, dar ea pricepuse ce intenţii avea.