208
Până la sfârşitul Deceniului al Doilea, majoritatea populaţiei de pe aeroport fie se născuse aici, fie venise mai târziu, dar rămăseseră
circa două duzini de oameni care se aflau aici din ziua în care zborurile lor aterizaseră. Avionul lui Clark aterizase fără incidente, redirecţionat dinspre Toronto din motive pe care nimeni nu păruse capabil să le explice imediat, şi trăsese la o poartă a Sălii B. Clark îşi ridicase privirea de la rapoartele de evaluare pe care le întocmea şi fusese surprins de varietatea de avioane de pe aeroport. Singapore Airlines, Cathay Pacific, Air Canada, Lufthansa, Air France, enorme avioane cu reacţie puse unul în spatele celuilalt.
Când Clark intrase din pasarela de acces a avionului în luminile fluorescente ale Sălii B, primul lucru pe care îl remarcase fusese distribuţia neregulată a oamenilor. Mulţimi se adunaseră sub ecranele televizoarelor. Clark îşi spusese că, indiferent la ce se uitau, el nu putea face faţă fără o cană de ceai. Presupusese că era un atac terorist. Îşi luase o cană cu Earl Grey de la un chioşc şi, fără să se grăbească, adăugă lapte. „Aceasta este ultima oară când amestec lapte în ceai fără să ştiu ce s-a întâmplat”, gândise el, nostalgic în avans pentru momentul prezent, şi se alăturase mulţimii de sub un televizor dat pe CNN.
Vestea că pandemia ajunsese în America de Nord se răspândise în timp ce el se aflase în aer. Acesta era un alt lucru greu de explicat ani mai târziu, dar, până în acea dimineaţă, gripa georgiană păruse ceva îndepărtat, mai ales dacă nu urmăreai media. Clark nu urmărise niciodată ştirile foarte îndeaproape şi, de fapt, aflase de gripă cu doar o zi înainte de zbor, citind în ziar o scurtă relatare despre misterioasa apariţie a unui virus în Paris, dar nu fusese clar că va deveni o pandemie. Însă acum urmări evacuările tardive ale oraşelor, revoltele din faţa spitalelor de pe trei continente, exodul cu încetinitorul care aglomera toate drumurile şi îşi dori să fi acordat mai multă atenţie ştirilor. Îl uimeau drumurile blocate, făcându-l să
se întrebe unde se duceau toţi aceşti oameni. Dacă rapoartele erau adevărate, nu numai că gripa georgiană ajunsese, dar deja era pretutindeni. Erau prezentate declaraţii ale guvernelor, ale unor epidemiologi cu mânecile suflecate, cu toţii palizi de oboseală şi cu ochii injectaţi, şi avertizând asupra catastrofei, cu cearcăne negre-albastre sub ochii roşii.
— Nu pare promiţător pentru un sfârşit rapid al acestei situaţii de urgenţă, spuse un prezentator de ştiri, îndulcind lucrurile aşa cum nu mai fuseseră niciodată îndulcite în toată istoria minimalizării, apoi clipi spre cameră şi ceva în el păru să se frângă, 209
cedarea unui mecanism care, până atunci, reuşise să separe viaţa personală de cea profesională, iar el se adresă aparatului de filmat cu o nouă insistenţă:
— Mel, spuse el, dacă te uiţi la asta, iubito, du-i pe copii la ferma părinţilor tăi. Numai pe drumuri secundare, iubita mea, nu pe autostrăzi. Te iubesc atât de mult!
— Trebuie să fie plăcut să ai un post de televiziune la dispoziţie, zise un bărbat de lângă Clark. Nici eu nu ştiu unde este soţia mea.
Dumneavoastră ştiţi unde vă este soţia?
În vocea lui se desluşea o notă acută de panică.
Clark decise să pretindă că omul îl întrebase unde se află
prietenul lui.
— Nu, spuse el. Habar n-am.
Se îndepărtă de ecran, incapabil să mai suporte ştirile măcar o secundă. Cât timp stătuse aici? Ceaiul i se răcise. Porni prin sala de aşteptare şi se opri în faţa monitoarelor care indicau zborurile. Toate fuseseră anulate.
Cum de se întâmplaseră toate astea atât de repede? De ce nu se uitase la ştiri înainte să plece la aeroport? Clark se gândi că ar trebui să sune pe cineva, de fapt pe toată lumea, că ar trebui să-i sune pe toţi cei pe care îi iubise cândva şi să stea de vorbă cu ei, şi să le spună toate lucrurile care contau, dar se părea că era deja prea târziu pentru asta, telefonul lui afişând un mesaj pe care nu-l mai văzuse înainte: „Sistem supraîncărcat, doar apeluri de urgenţă.” Îşi cumpără un alt ceai, pentru că primul se răcise, dar şi pentru că
acum era asaltat de temeri cumplite, iar mersul la chioşc părea o acţiune cu un scop. Dar şi pentru că cele două tinere de la chioşc păreau complet neinteresate de cele prezentate de CNN, fie asta, fie erau extrem de stoice, fie nu observaseră încă, aşa că vizitarea lor era ca întoarcerea în timp, în paradisul de acum o jumătate de oră, când nu ştiuse că totul era în curs de nimicire.
— Puteţi să ne spuneţi mai multe despre… ei bine, despre simptomele la care oamenii ar trebui să fie atenţi? întrebă
prezentatorul.
— Aceleaşi simptome pe care le vedem la orice gripă de sezon, zise epidemiologul, doar că mai rele.
— De exemplu…?
— Dureri. Febră bruscă. Respiraţie dificilă. Uitaţi ce e, spuse epidemiologul, are o perioadă de incubaţie foarte scurtă. Dacă eşti expus, te îmbolnăveşti în trei sau patru ore şi mori într-o zi sau două.
210
— O să luăm o scurtă pauză pentru reclame, rosti prezentatorul.
Personalul aeroportului nu avea nicio informaţie. Nu puteai să le scoţi nici cu cleştele o vorbă şi erau înspăimântaţi. Distribuiră
vouchere pentru alimente, care, prin puterea sugestiei, stârniră
foamea tuturor, astfel că pasagerii formaseră cozi ca să cumpere porţii uleioase de quesadilla cu brânză şi nacho din unicul restaurant al Sălii B, unul cu specific mexican. Cele două tinere de la chioşc continuară să servească băuturi fierbinţi şi produse de patiserie uşor râncede, încruntându-se adesea la telefoanele lor inutile. Clark îşi croi drum până în Skymiles Lounge şi o găsi pe Elizabeth Colton într-un fotoliu de lângă ecranul unui televizor. În apropiere, Tyler stătea pe podea, cu picioarele încrucişate, ucigând extratereştri pe o consolă Nintendo.
— E o nebunie, îi spuse Clark lui Elizabeth, propoziţia scurtă
exprimând lipsa speranţei.
Ea se uita la ştiri cu mâinile în jurul gâtului.
— Este fără precedent, rosti Elizabeth. În toată istoria omenirii…
Lăsă propoziţia neterminată şi clătină din cap. Tyler gemu uşor
– o încasase în războaiele extraterestre. Şezură o vreme în tăcere, privind până când Charlie nu se mai putu uita şi se scuză, plecând să mai ia nişte nacho.
Ultimul avion ateriza, un aparat al Air Gradia, dar, în vreme ce Clark îl urmărea, viră încet pe pistă şi se îndepărtă, în loc să se apropie de terminal. Parcă la mare distanţă şi nicio echipă de la sol nu se duse să-l întâmpine. Clark îşi abandonă porţia de nacho şi se duse la fereastră. Observă că avionul Air Gradia se afla cât de departe de terminal era posibil. Aici era când se făcu anunţul: din motive de sănătate publică, aeroportul se închide imediat. Niciun avion nu avea să mai decoleze, pe perioadă nedeterminată. Toţi pasagerii erau rugaţi să-şi ridice bagajele, să părăsească incinta în ordine şi să n-o ia razna.
— Nu e posibil aşa ceva, îşi spuseră pasagerii unii altora şi lor înşişi pe deasupra farfuriilor cu nacho şi adunaţi în grupuri furioase în faţa automatelor cu mâncare.
Înjurară conducerea aeroportului, TSA12, companiile aeriene, telefoanele lor inutile, furioşi pentru că furia era ultima linie de apărare împotriva situaţiei pe care o prezentau posturile de ştiri.
Dincolo de furie era ceva literalmente de nedescris, ştirile 12 Transportation Security Administration (n.tr.).
211
televiziunilor conţinând o implicaţie la care nimeni nu avea curajul să se gândească. Era posibil să înţelegi anvergura epidemiei, dar nu era posibil să pricepi ce însemna. Clark stătu în restaurantul mexican, lângă peretele de sticlă al terminalului, privind avionul Air Gradia aflat la mare distanţă, şi mai târziu îşi dădu seama că, dacă
