204
Afară, aerul era apăsător şi nemişcat. O lumină verzuie la orizont, începutul răsăritului. O senzaţie de mişcare cu încetinitorul, ca mersul prin apă sau ca în vis. Trebuia să se concentreze la fiecare pas. Această slăbiciune cumplită. O luă pe aleea spre plajă, mergând foarte încet, mâinile întinse atingând frunzele palmierilor aflaţi de o parte şi de alta. La capătul aleii, şezlongurile albe ale hotelului erau înşirate pe nisip, neocupate. Pe plajă nu se afla niciun om. Se prăbuşi pe cel mai apropiat şezlong şi închise ochii.
Epuizare. Îi era groaznic de cald şi era chinuită de frisoane.
Gândurile i se tulburară. Nimeni nu veni.
Se gândea la flota de nave-container de la orizont. Echipa de acolo nu fusese expusă la gripă. Acum, era prea târziu ca să mai ajungă la un vapor, dar zâmbi gândindu-se că, în această lume care se clătina, existau oameni care erau în siguranţă.
Miranda deschise ochii la vreme ca să vadă răsăritul. O revărsare violentă de culoare, roz şi fâşii de un portocaliu strălucitor, navele-container de la orizont fiind suspendate între lumina intensă
a cerului şi apa cuprinsă de flăcări parcă, peisajul marin transformându-se în viziuni confuze ale Staţiei Eleven, cu apusurile sale extravagante şi marea indigo. Luminile flotei pălind în ale dimineţii, oceanul arzând şi transformându-se în cer.
205
7
Terminalul
206
42
La început, oamenii de pe aeroportul Severn City contabilizară
trecerea timpului de parcă erau doar temporar blocaţi acolo. Acest lucru fu dificil de explicat tinerilor din deceniile următoare – cu toată
sinceritatea, întreaga istorie a blocajelor în aeroporturi de până
atunci era, de asemenea, o istorie, cu deblocările în cele din urmă, cu îmbarcarea într-un avion şi cu decolările. La început, păru inevitabil ca Garda Naţională să sosească în orice clipă, cu pături şi cutii cu mâncare, că echipele de la sol se vor întoarce în curând şi că avioanele aveau să aterizeze şi să decoleze din nou. Ziua Unu, Ziua Doi, Ziua 48, Ziua 90, orice speranţă de revenire la normalitate fiind de mult dispărută, apoi Anul 1, Anul 2, Anul 3. Timpul fusese resetat de catastrofă. După o vreme, reveniră la vechiul mod de a număra zilele şi lunile, dar păstrară noul sistem al anilor: 1 ianuarie Anul 3, 17 martie Anul 4 etc. În Anul 4, Clark şi-a dat seama că aşa vor fi socotiţi anii de-acum înainte, unul câte unul din momentul dezastrului.
Ştia de mult timp că schimbările lumii nu aveau să fie reversibile, dar, cu toate astea, conştientizarea făcu ca amintirile să devină şi mai importante. „Ultima dată am mâncat un cornet cu îngheţată
într-un parc, în lumina soarelui. Ultima dată am dansat într-un club. Ultima dată când am văzut un autobuz în mişcare. Ultima dată
când m-am urcat într-un avion care nu fusese transformat în spaţiu de locuit, un avion care chiar a decolat. Ultima dată când am mâncat o portocală.”
Spre sfârşitul celui de-al doilea deceniu pe aeroport, Clark se gândea cât de norocos fusese. Nu doar simplul fapt al supravieţuirii, ceea ce, desigur, era remarcabil în sine şi pentru sine, ci şi faptul că
văzuse o lume sfârşindu-se şi alta începând. Şi nu doar faptul că
văzuse amintitele splendori ale fostei lumi, navetele spaţiale şi reţeaua electrică, şi chitarele cu amplificatoare, computerele care puteau fi ţinute în palmă şi trenurile de mare viteză care circulau între oraşe, ci şi faptul că trăise printre acele minuni atât de mult timp. Faptul că trăise 51 de ani ai vieţii sale în acea lume spectaculoasă. Uneori, stătea întins în Sala B din aeroportul Severn City şi se gândea „Am fost acolo”, iar gândul îl bântuia cu un amestec de tristeţe şi de euforie.
— Este greu de explicat, se surprindea uneori spunându-le 207
tinerilor care intrau în muzeul lui, care, înainte, fusese Skymiles11
Lounge din Sala C.
Dar îşi luă în serios rolul de curator şi, cu mulţi ani în urmă, decise că „este greu de explicat” nu era suficient, aşa că mereu încerca să explice totul, ori de câte ori cineva îl întreba despre oricare dintre obiectele pe care le colecţionase de-a lungul anilor, de pe aeroport şi de dincolo de el – laptopuri, iPhone-uri, radioul de pe un birou administrativ, prăjitorul de pâine electric din sala de odihnă a personalului aeroportului, patefonul şi discurile de vinil pe care un jefuitor optimist le adusese din Severn City –, şi, desigur, contextul, lumea de dinainte de pandemie, pe care şi-o amintea atât de bine.
— Nu, îi explica acum unei fete de 16 ani care se născuse pe aeroport, avioanele nu se ridicau vertical în cer. Prindeau viteză pe piste lungi şi se ridicau oblic.
— De ce aveau nevoie de piste? întrebă fata de 16 ani.
Numele ei era Emmanuelle. Avea o afecţiune specială pentru ea deoarece îşi amintea naşterea ei ca fiind singurul lucru bun care se întâmplase în acel cumplit prim an.
— Nu puteau să se ridice de la sol fără să prindă viteză. Aveau nevoie de avânt.
— O! rosti ea. Atunci, motoarele nu erau chiar atât de puternice?
— Ba erau, spuse el, dar nu erau ca nişte rachete.
— Rachete…?
— Navele care se duceau în spaţiu.
— Este incredibil, zise ea clătinând din cap.
— Da.
Privind retrospectiv, era incredibil totul, dar mai ales aspectele care aveau legătură cu călătoriile şi comunicaţiile. Aşa sosise pe acest aeroport: se îmbarcase într-o maşinărie care îl transportase cu mare viteză, la un kilometru deasupra pământului. Aşa o informase pe Miranda Carroll despre moartea fostului ei soţ: apăsase o serie de butoane ale unui aparat care, în câteva secunde, îl conectase la un alt aparat, aflat în cealaltă parte a lumii, iar Miranda – desculţă
pe o plajă cu nisip alb, cu o flotă de transport strălucind în faţa ei, pe întuneric – apăsase un buton care o conectase, printr-un satelit, cu New Yorkul. Aceste miracole considerate fireşti care dăinuiseră
pretutindeni în jurul lor.
11 Programul de loialitate pentru Delta Air Lines (n.tr.).
