Cu un an înainte de a fi răpită de oamenii profetului, şedea singură pe o plajă din Mackinaw City. Era o dimineaţă răcoroasă, ceaţa plutind peste apă. Trecuseră prin acest loc de mai multe ori decât îşi amintea, dar niciodată nu se sătura de el. Îi plăcea modul cum Upper Peninsula dispărea în zilele ceţoase, avea un sentiment de posibilităţi infinite când privea podul dispărând într-un nor.

În ultima vreme, se gândise să scrie ea o piesă şi să vadă dacă îl putea convinge pe Gil s-o pună în scenă cu actorii Simfoniei. Dorea să scrie ceva modern, ceva legat de această epocă în care aterizaseră

cumva. „Supravieţuirea n-o fi suficientă, îi spunea ea lui Dieter în disputele din serile târzii, dar, pe de altă parte, nici Shakespeare nu este.” El îi debitase argumentele obişnuite, cum că Shakespeare trăise într-o societate chinuită de molime, fără electricitate, la fel ca Simfonia Itinerantă. Dar ea îi zisese că diferenţa era că ei văzuseră

electricitatea, că ei văzuseră totul, priviseră colapsul civilizaţiei, iar Shakespeare nu făcuse aşa ceva. Pe vremea lui Shakespeare, minunile tehnologiei erau lucruri din viitor, nu din trecut şi cu atât mai puţin nu fuseseră pierdute.

— Dacă tu crezi că poţi scrie ceva mai bun, spusese el, de ce nu scrii o piesă pe care să i-o arăţi lui Gil?

— Nu cred că pot scrie ceva mai bun, îi zise ea. Nu asta spun.

Spun doar că repertoriul este inadecvat.

Cu toate astea, scrierea unei piese era o idee interesantă. Începu să scrie primul act pe ţărm, în dimineaţa următoare, dar nu trecu niciodată de începutul monologului de deschidere, pe care ea îl concepuse ca pe o scrisoare: „Dragi prieteni, mă simt incomensurabil de obosită, aşa că m-am dus să mă odihnesc în pădure.” Chiar atunci, atenţia îi fu distrasă de un pescăruş care coborî nu departe de picioarele ei. Ciuguli ceva dintre pietre, iar în clipa aceea, ea îl auzi pe Dieter apropiindu-se dinspre tabăra Simfoniei, cu două căni ciobite în care se afla zeama care era 257

considerată cafea în lumea nouă.

— Ce scrii? întrebă el.

— O piesă, zise ea şi împături hârtia.

El zâmbi.

— Ei bine, abia aştept s-o citesc.

În lunile care urmară, ea se gândi adesea la monologul de deschidere, cântărind acele prime cuvinte ca pe nişte monede sau pietricele frământate la nesfârşit într-un buzunar, dar fu incapabilă

să găsească propoziţia următoare. Monologul rămase un fragment îndesat adânc în rucsacul ei, până în ziua când, unsprezece luni mai târziu, membrii Simfoniei îl găsiră în orele de după răpirea clarinetului de către oamenii profetului şi se întrebară dacă nu cumva se uitau la un bilet lăsat de cineva care avea gânduri de sinucidere.

În vreme ce ei îl citeau, ea se trezea dintr-un somn nenatural, într-o poiană. Visase o încăpere, o sală de repetiţii de la facultate, impresia unui hohot de râs – cineva spuse o glumă –, iar ea încercă

să se agaţe de asta, ţinându-se strâns de aceste rămăşiţe pentru că

îi fu clar, chiar înainte de a se trezi complet, că totul era în neregulă.

Stătea întinsă pe o parte, în pădure. Se simţea otrăvită. Pământul era dur sub umărul ei şi îi era foarte frig. Mâinile îi erau legate la spate, gleznele îi erau şi ele legate şi îşi dădu imediat seama că

Simfonia nu se vedea nicăieri în preajmă – o absenţă cumplită. Era cu Jackson şi umpleau bidoanele cu apă, apoi ce? Îşi amintea că

auzise un sunet venind din spate şi se răsucise în timp ce o cârpă

era apăsată pe faţa ei, iar mâna cuiva o apucă de ceafă. Era seară

acum. Şase bărbaţi stăteau chirciţi într-un cerc, în apropiere. Doi oameni aveau puşti mari, unul era înarmat cu un arc şi o tolbă cu săgeţi, altul avea o ciudată arbaletă din metal, iar al cincilea, o macetă. Al şaselea stătea cu spatele la ea, aşa că nu putu vedea dacă era înarmat.

— Dar nu ştim pe ce drum o vor lua, spuse unul dintre bărbaţii care aveau puşti.

— Uită-te pe hartă, replică omul care stătea cu spatele la ea. De aici, există o singură rută logică spre aeroportul din Severn City.

Ea recunoscu vocea profetului.

— Ar putea s-o ia pe Lewis Avenue, după ce ajung în Severn City.

Se pare că drumul ăsta nu e cu mult mai lung.

— O să ne despărţim, rosti profetul. Două grupuri, câte unul pe fiecare rută, şi ne întâlnim pe drumul spre aeroport.

258

— Presupun că aveţi un plan, domnilor.

Aceasta era vocea lui Sayid răsunând de undeva din apropiere.

Sayid! Îşi dori să-i vorbească, să-l întrebe unde se aflau şi ce se întâmpla, să-i spună că Simfonia îi căutase pe el şi pe Dieter după

ce dispăruseră, însă îi era prea greaţă ca să se mişte.

— Ţi-am zis, vrem doar să vă dăm pe voi doi la schimb pentru mireasă, zise bărbatul cu puşcă, atâta vreme cât nimeni nu încearcă

să facă o prostie. O s-o luăm pe ea, apoi ne vom vedea de drum.

— Înţeleg, rosti Sayid. Vă place meseria asta sau o faceţi doar pentru pensie?

— Ce e o pensie? întrebă cel cu maceta.

Era foarte tânăr. Părea să aibă vreo 15 ani.

— Toate astea, spuse profetul senin, toate activităţile noastre, Sayid, trebuie să înţelegi asta, toate suferinţele voastre fac parte dintr-un plan măreţ.

— Ai fi surprins cât de puţin mă alină chestia asta.

Clarinetul îşi aminti ceva ce ştiuse întotdeauna despre Sayid, şi anume că îi era greu să-şi ţină gura când era furios. Îşi întinse gâtul şi îl văzu pe Dieter zăcând pe spate, la câţiva metri distanţă. Pielea lui arăta ca marmura.

— În viaţă, unele lucruri par inexplicabile, zise arcaşul, dar trebuie să avem încredere în existenţa unui plan măreţ.

— Ne pare rău, spuse băiatul cu maceta pe un ton ca şi cum credea ce zicea. Ne pare rău pentru prietenul tău.

— Sunt sigur că vă pare rău de toţi, rosti Sayid, dar, dacă tot discutăm de strategie aici, nu aţi avut absolut niciun motiv să răpiţi clarinetul.

— Doi ostatici sunt mai convingători decât unul, spuse arcaşul.

— Sunteţi atât de luminaţi, voi toţi, zise Sayid. Asta admir cel mai mult la voi, cred.

Bărbatul cu puşcă dădu să se ridice, dar profetul îşi puse o mână

pe braţul lui, iar acesta se lăsă la loc pe pământ, clătinând din cap.

— Ostaticul e un test, rosti profetul. Oare nu putem suporta batjocura celor căzuţi? Nu face asta parte din misiunea noastră?