Această femeie slabă, politicoasă, dar letală, care îşi trăia înarmată
cu cuţite toate zilele vieţii. Auzise poveşti de la alţi membri ai Simfoniei despre talentul ei la aruncarea cuţitelor. Se spunea că era capabilă să lovească ţintele chiar în centru, legată la ochi.
— Am crezut că în seara asta dau spectacol doar muzicienii.
Ca de obicei, îi părea rău să o vadă plecând.
— Aşa este, dar le-am spus prietenilor mei că voi veni.
— Mulţumesc pentru interviu, zise el conducând-o spre uşă.
— Cu plăcere.
— Dacă nu te superi că te întreb, de ce n-ai vrut să notez ultima parte? Nu este prima oară când aud astfel de confesiuni.
— Ştiu, spuse ea. Aproape toţi cei din Simfonie… dar, uite ce e, eu colecţionez tăieturi din ziare şi reviste cu articole despre celebrităţi.
— Articole despre celebrităţi…?
— Doar despre un actor, Arthur Leander. Datorită colecţiei mele, a acelor articole, înţeleg ceva despre declaraţiile care sunt publicate.
— Şi nu pentru asta vrei să-şi aducă lumea aminte de tine.
— Exact, zise ea. Vii la spectacol?
— Desigur. Te însoţesc.
Se întoarse ca să stingă lumânarea. Pe stradă era semiîntuneric, însă deasupra golfului cerul încă mai era luminos. Simfonia dădea spectacolul pe un pod aflat la câteva străzi distanţă de biblioteca oraşului, căruţele fiind trase alături. François auzi primele note, cacofonia muzicienilor care îşi exersau părţile şi îşi acordau instrumentele. Încruntându-se, August repeta la nesfârşit aceleaşi 239
două măsuri. Charlie studia partitura. Mai devreme, câţiva oameni din oraş aduseseră bănci de la primăria aflată pe deal, aranjându-le în şiruri cu faţa spre golf. Majoritatea băncilor erau ocupate, adulţii vorbind între ei sau privindu-i pe muzicieni, copiii fiind fascinaţi de instrumente.
— Este loc în ultimul rând, spuse Kirsten, iar François o urmă.
— Ce-i în programul din seara asta?
— O simfonie de Beethoven. Nu sunt sigură care.
La un semn neobservat, muzicienii încheiară repetiţia, acordatul instrumentelor şi de vorbit între ei. Îşi ocupară locurile cu spatele la apă. Se aşternu liniştea. Tăcerea se lăsă şi peste mulţimea adunată.
Dirijoarea păşi fără zgomot în faţă, zâmbi publicului şi făcu o plecăciune, apoi, fără un cuvânt, se întoarse spre muzicieni şi spre golf. Un pescăruş plană pe deasupra. Dirijoarea îşi ridică bagheta.
240
46
În acea seară din vara Anului 15, Jeevan Chaudhary bea vin pe malul unui râu. Lumea era un şir de aşezări, iar aşezările erau tot ce conta, ţinutul în sine nu mai avea un nume, dar, cândva, făcuse parte din statul Virginia.
Jeevan mersese pe jos 1600 de kilometri. În Anul 3, ajunsese într-o aşezare numită McKinley, după numele celor care o întemeiaseră. Iniţial, fuseseră opt oameni, o echipă de vânzări a unei firme de marketing, McKinley Stevenson Davies, blocaţi într-o casă
de vacanţă izolată, aparţinând corporaţiei, atunci când gripa georgiană măturase Continentul. La câteva zile distanţă de acea casă, găsiseră un motel abandonat pe un drum dezafectat, la mare distanţă de autostrăzile principale, care li se păruse un loc potrivit unde să se oprească. Echipa de vânzări se instalase în camere şi rămase acolo – la început, pentru că acei primi ani erau îngrozitori şi nimeni nu dorea să trăiască prea departe de alţi oameni, iar mai târziu, din obişnuinţă. Acum erau 27 de familii aici, fiind o aşezare paşnică, cu un râu peste drum. În vara Anului 10, Jeevan se căsătorise cu una dintre fondatoarele aşezării, o fostă asistentă de vânzări pe nume Daria, iar în această seară, ea stătea împreună cu el şi cu un prieten de-al lor pe malul râului.
— Nu ştiu, spuse prietenul lor. Are rost să-i înveţi pe copii despre cum au fost lucrurile?
Numele lui era Michael şi fusese şofer de camion. McKinley avea o şcoală, zece copii care se întâlneau zilnic în cea mai mare cameră
a motelului, iar fiica lui de 11 ani venise acasă plângând în acea după-amiază, fiindcă profesoarei îi scăpase că, înainte de gripa georgiană, speranţa de viaţă era mult mai mare, că, demult, la 60
de ani nu erai prea bătrân, iar ea se speriase, nu înţelegea, nu era cinstit, voia să trăiască la fel de mult ca oamenii de odinioară.
— Sincer, nu sunt sigură, spuse Daria. Cred că aş dori ca puştii mei să ştie. Toate acele cunoştinţe, acele lucruri incredibile pe care le-am avut.
— Dar care a fost sfârşitul? Michael acceptă cu o înclinare a capului sticla întinsă de ea. Vezi strălucirea din ochii lor când cineva le vorbeşte despre antibiotice sau motoare. Pentru ei, este ficţiune, nu-i aşa? Iar dacă nu face decât să-i întristeze…
Se întrerupse ca să mai bea o gură de vin.
— Poate că ai dreptate, zise Daria. Presupun că întrebarea este 241
dacă a cunoaşte aceste lucruri îi face mai mult sau mai puţin fericiţi.
— În cazul fiicei mele, mai puţin.
Jeevan asculta doar pe jumătate. Nu era chiar beat. Doar plăcut relaxat după o zi de-a dreptul groaznică: în acea dimineaţă, un vecin de-al lor căzuse de pe o scară, iar Jeevan, care avea cele mai multe cunoştinţe medicale pe o rază de 160 de kilometri, trebuise să-i pună omului la loc braţul rupt. O treabă oribilă, pacientul îmbătat cu alcool făcut în casă, dar tot pe jumătate înnebunit de durere, gemete scăpând pe lângă bucata de lemn pe care o strângea între dinţi. Lui Jeevan îi plăcea ca oamenii să apeleze la el în momente rele, însemna mult pentru el să-i poată ajuta, dar durerea fizică de după epoca postanestezie îl zguduia adesea. Acum, licuricii se ridicau din iarba înaltă de pe malul râului, iar el nu dorea să
vorbească, nu chiar, dar era plăcut să se odihnească în compania prietenului său şi a soţiei, iar vinul estompa amintirile cele mai neplăcute ale zilei – sudoarea formată pe fruntea pacientului său când Jeevan îi puse braţul la loc –, la fel şi susurul domol al râului, cicadele din copaci, stelele de deasupra sălciilor plângătoare de pe malul celălalt. Chiar şi după toţi aceşti ani, existau momente când se simţea copleşit de norocul lui de a fi găsit acest loc, această
linişte, această femeie, de a fi supravieţuit ca să vadă vremuri pe care merita să le trăieşti. Strânse mâna Dariei.
— Astăzi, când a venit plângând la mine, spuse Michael, m-am pomenit gândindu-mă că poate a venit vremea să încetăm a le mai zice aceste poveşti nebuneşti. Poate că e timpul să trecem peste ce a fost.
