— Locuieşti pe vechea plantaţie, nu-i aşa? Am fost acolo cu doctorul, de câteva ori, pe vremea când eram ucenicul lui.
— Da, pe plantaţie, exact. Lucram la câmp, iar un prieten de-al meu a venit în fugă, spunând că se apropie un grup de vreo douăzeci, douăzeci şi doi de oameni care cântau un soi de imn ciudat. După un timp, i-am auzit şi eu, iar în cele din urmă, au ajuns în dreptul nostru. Formau un grup, zâmbeau, mergeau aproape unul de altul. Până să ajungă la noi, au încetat să cânte şi erau mai puţini decât mă aşteptasem, mai degrabă vreo cincisprezece.
Edward rămase tăcut o clipă, în vreme ce Jeevan turnă alcool pe abdomenul femeii. Ea gemu şi un firicel subţire de sânge se prelinse din rană.
— Spune mai departe.
— I-am întrebat cine sunt, iar liderul lor mi-a zâmbit şi a zis: „Noi suntem lumina.”
— Lumina? Jeevan trecu acul prin pielea femeii. Nu te uita, rosti el când Edward înghiţi un nod. Doar ţine-o nemişcată.
— Atunci mi-am dat seama cine este. Auzisem poveşti de la negustori şi de la alţi oameni. Oamenii ăştia sunt nemiloşi. Au un soi de religie dementă, sunt înarmaţi şi iau tot ce poftesc. Aşa că am încercat să-mi păstrez calmul, la fel şi ceilalţi, am văzut că vecinii mei şi-au dat seama cu cine aveam de-a face. I-am întrebat dacă au nevoie de ceva sau sunt doar în vizită, iar profetul mi-a zâmbit şi a spus că ei au ceva de care noi avem nevoie şi că ne dau în schimbul armelor şi muniţiei.
— Încă mai aveţi muniţie?
— Am avut până astăzi. Exista un stoc consistent pe plantaţie.
Iar în timp ce el vorbea, eu m-am uitat în jur şi mi-am dat seama că
nu ştiu unde este copilul meu. Era cu mama lui, dar unde era mama lui? I-am întrebat: „Ce anume aveţi de credeţi că ne trebuie?”
— Şi ce-a urmat?
— Grupul s-a despărţit în două, iar între ei se afla fiul meu.
Puseseră mâna pe el. Băiatul are cinci ani, da? Iar ei îl legaseră şi îi puseseră căluş. Şi m-am îngrozit pentru că nu ştiam unde-i mama lui. — Aşa că le-aţi dat armele?
— Le-am dat armele, iar ei mi l-au dat pe băiat. Un alt grup 244
pusese mâna pe soţia mea. De aia în faţa mea se aflau cincisprezece oameni, şi nu douăzeci. O răpiseră de pe drum ca pe un fel de, nu ştiu, o „poliţă de asigurare” – vocea lui era plină de dezgust –, şi ne-a spus că, dacă nimeni nu-i urmăreşte, soţia mea se va întoarce teafără după o oră sau două. Au zis că pleacă din zonă, că se îndreaptă spre nord, şi atunci a fost ultima dată când i-am văzut.
Au zâmbit tot timpul, foarte liniştiţi, de parcă nu făcuseră nimic rău.
Aşa că noi l-am luat pe băiat, ei au plecat cu armele şi muniţia, după
care am aşteptat. După trei ore, văzând că ea nu se întoarce, câţiva dintre noi ne-am dus după ei şi am găsit-o împuşcată pe marginea drumului.
— De ce au făcut asta?
Jeevan îşi dădu seama că femeia era trează. Plângea în tăcere, cu ochii închişi. O ultimă împunsătură.
— A spus că profetul a vrut ca ea să rămână cu ei, zise Edward, să se ducă în Nord cu ei şi să devină soţia unuia dintre oamenii lui, dar ea a refuzat, aşa că el a împuşcat-o. Nu pentru a o ucide, evident, cel puţin nu repede. Doar pentru a-i provoca durere.
Jeevan tăie aţa şi apăsă un prosop curat pe abdomenul femeii.
— Dă-mi un bandaj, îi ceru el Dariei, dar ea deja se afla lângă el, cu fâşii dintr-un cearşaf vechi.
O pansă pe femeie cu grijă.
— O să se facă bine, zise el, dacă nu se infectează, dar nu am niciun motiv să cred că se va întâmpla asta. Gloanţele se sterilizează
singure datorită fierbinţelii lor. Am folosit şi alcool. Dar voi doi ar trebui să rămâneţi aici câteva zile.
— Îţi sunt recunoscător, spuse Edward.
— Fac ce pot.
După ce se strânse ustensilele, iar femeia căzu într-un somn agitat, cu soţul ei alături, Jeevan puse acul însângerat într-o tăviţă
şi traversă drumul, îndreptându-se spre malul râului. Îngenunche în iarbă ca să umple tăviţa cu apă şi se întoarse la motel, unde aprinse cuptorul improvizat din faţa camerei sale şi puse tăviţa pe el. Se aşeză la o masă de picnic din apropiere şi aşteptă ca apa să
dea în clocot.
Umplu o pipă cu tutun scos din buzunarul cămăşii – un ritual liniştitor. Încercând să nu se gândească la nimic, doar la stele şi la susurul râului, încercând să nu se gândească la durerea femeii şi la sângele ei, la genul de oameni care o împuşcaseră din răutate şi o lăsaseră să zacă la marginea drumului. McKinley se afla la sud de 245
vechea plantaţie. Dacă profetul spusese adevărul, atunci el şi oamenii lui se îndepărtau de McKinley, îndreptându-se spre Nordul nebănuitor. Jeevan se întrebă de ce spre nord şi cât de departe se vor duce. Se gândi la Toronto, la mersul prin zăpadă. Gândurile legate de Toronto duseră inevitabil la gânduri despre fratele lui, despre turnul de lângă lac, despre oraşul-fantomă care se prăbuşea, despre Elgin and Winter Garden Theatre Centre care încă mai avea afişe cu Regele Lear, amintirea acelei nopţi de la începutul şi sfârşitul a tot, când Arthur murise.
Daria venise în spatele lui. El tresări când ea îi atinse braţul. Apa clocotea de ceva vreme, iar acul probabil că era steril de-acum. Daria îi luă mâna în a ei şi i-o sărută cu blândeţe.
— E târziu, murmură ea. Hai în pat.
246
47
Clark, la 70 de ani, în Anul 19: era mai obosit decât fusese vreodată şi se mişca încet. Încheieturile şi mâinile îl dureau, mai ales când era frig. Îşi răsese tot capul, nu doar partea stângă, şi purta patru cercei în urechea stângă. Draga lui prietenă Annette murise de o boală necunoscută, în Anul 17, iar el purta la gât eşarfa Lufthansa, în amintirea ei. Nu mai era foarte trist, dar era mereu conştient de prezenţa morţii.
În muzeu se afla un fotoliu din care putea vedea aproape toată
