Se apropie din nou de canapele şi se aşeză vizavi de ea. Ea îi urmări privirea care îi cercetă taiorul, pantofii şi îşi dădu seama că
el încerca aceeaşi reconciliere ca şi ea, ajustând imaginea din minte a soţiei de demult pentru a se potrivi cu persoana schimbată care şedea în faţa lui.
— Un expert în Shakespeare?
— Un exeget al operei lui Shakespeare. De la Universitatea din Toronto. Îmi place la culme să lucrez cu el.
— Trebuie să fie foarte interesant.
— Este. Are un bagaj de cunoştinţe extrem de impresionant, aflu multe de la el, dar, în acelaşi timp, îmi susţine total viziunea pe care o am asupra rolului.
„Susţine viziunea”? Adoptase noi tipare de vorbire. Dar fireşte că
o făcuse pentru că, de când îl văzuse ultima oară, trecuseră 11 ani cu prieteni şi cunoştinţe, şi întâlniri, şi petreceri, călătorii într-un loc sau altul, filme, două căsătorii şi două divorţuri, un copil.
Presupunea că era normal ca el să fie o altă persoană acum.
— Ce oportunitate grozavă, spuse ea, să lucrezi cu cineva ca el.
Oare şezuse vreodată în viaţă pe o canapea mai incomodă? Îşi apăsă
degetele pe capitonaj şi abia dacă lăsă o urmă. Arthur, rosti ea, îmi pare atât de rău de tatăl tău.
— Mulţumesc. Se uită la ea şi păru să facă eforturi pentru a găsi cuvintele potrivite. Miranda, trebuie să-ţi spun ceva.
— Asta nu sună bine.
— Nici nu e. Ascultă, o să apară o carte.
V., prietena lui din copilărie, publicase scrisorile pe care i le trimisese el. Dragă V.: Un portret neautorizat al lui Arthur Leander avea să fie disponibilă la vânzare peste o săptămână şi jumătate. Un prieten care lucra în domeniul editorial îi trimisese în avans un exemplar.
— Apar şi eu în ea?
— Mă tem că da. Îmi pare rău, Miranda.
— Spune-mi despre ce este vorba.
— Te-am menţionat de câteva ori când i-am scris. Asta-i tot.
189
Vreau să ştii că nu am zis niciodată ceva neplăcut despre tine.
— În regulă. Bine.
Era oare corect să fie atât de furioasă cum era? El nu avusese de unde să ştie că Victoria va vinde scrisorile.
— S-ar putea să-ţi vină greu să crezi asta, rosti el, dar am un oarecare simţ al discreţiei. De fapt, este unul dintre lucrurile pentru care sunt renumit.
— Îmi pare rău, spuse ea, dar tocmai ai zis că eşti faimos pentru discreţia ta?
— Uite ce e, tot ce vreau să spun este că nu i-am zis Victoriei totul.
— Apreciez asta. O tăcere încordată se instală, timp în care Miranda îşi dori să înceapă să fluiere ceainicul. Ştii de ce a făcut asta?
— Victoria? Presupun că pentru bani. Ultima dată când am auzit de ea, lucra ca menajeră într-o staţiune de pe coasta vestică a insulei Vancouver. Probabil că din cartea asta a scos mai mulţi bani decât a câştigat în ultimul deceniu.
— O s-o dai în judecată?
— Ar însemna doar mai multă publicitate. Agentul meu crede că
e mai bine să lăsăm, pur şi simplu, cartea să-şi urmeze cursul.
Ceainicul fluieră în sfârşit; el se ridică repede, iar ea îşi dădu seama că şi el îşi dorise ca apa să fiarbă.
— Să sperăm că, după ce va apărea, va fi doar o poveste de o săptămână sau două, după care va fi uitată şi va dispărea. Ceai verde sau muşeţel?
— Verde, spuse ea. Trebuie să fie enervant că ţi-a vândut scrisorile.
— La început, am fost furios. Încă sunt furios, dar adevărul este că probabil merit tot ce-am căpătat.
Puse două căni cu ceai verde pe măsuţa de cafea, acesta lăsând inele de aburi pe sticlă.
— De ce crezi că meriţi asta?
— Am tratat-o pe Victoria de parcă ar fi fost un jurnal.
Îşi luă cana, suflă în ea, apoi o puse cu mare grijă pe măsuţă.
