care un bărbat din public a urcat pe scenă şi a alegat spre el…

Când citi asta, lui Clark i se tăie respiraţia pentru o clipă. Şocul de a întâlni pe cineva care îl ştia pe Arthur, care nu doar că îl cunoscuse, dar îl văzuse murind.

Ziarele fură trecute din mână în mână prin tot aeroportul, vreme de patru zile. Când reveniră la muzeu, Clark le ţinu mult timp în mâini, citind din nou interviul cu actriţa. Îşi dădu seama că, dincolo de pomenirea lui Arthur, era o evoluţie extraordinară. Dacă existau ziare, ce altceva mai era posibil? În vremurile vechi, zburase de câteva ori noaptea de la New York la Los Angeles şi existase un moment când lumina soarelui care răsărea se răspândea de la est la vest peste peisaj, zorii reflectându-se în râurile şi în lacurile aflate la 9000 de metri sub geamul lui, şi, cu toate că ştia că era doar o chestiune de fus orar, că mereu exista noapte şi mereu exista dimineaţă undeva pe Pământ, în acele clipe avea o plăcere secretă

la gândul că lumea întreagă se trezea.

Speră să mai primească şi alte ziare în anii care urmară, dar nu mai sosi niciunul.

236

45

Interviul din Anul 15 continuă:

RAYMONDE: Mai ai întrebări?

DIALLO: Mai am întrebări, dar n-ai vrut să răspunzi la ele.

RAYMONDE: Îţi răspund dacă nu notezi ce spun.

François Diallo puse pixul şi carnetul pe masă.

— Mulţumesc, spuse Kirsten. Acum, o să-ţi răspund la întrebări, însă doar la cele care nu vor ajunge în ziar.

— De acord. Când te gândeşti la felul în care s-a schimbat lumea de-a lungul vieţii tale, la ce anume te gândeşti?

— Mă gândesc la ucideri.

Privirea ei era calmă.

— Serios? De ce?

— A trebuit s-o faci vreodată?

François suspină. Nu-i plăcea să se gândească la asta.

— Am fost surprins în pădure, cândva.

— Şi eu am fost surprinsă.

Era seară, iar François aprinsese o lumânare în bibliotecă.

Pentru siguranţă, se afla în mijlocul unui tub de plastic. Lumina lumânării îndulcea cicatricea de pe obrazul stâng al lui Kirsten.

Purta o rochie decolorată de vară, cu imprimeuri cu flori albe pe fond roşu, şi avea trei cuţite băgate în teci la brâu.

— Câţi? întrebă el.

Ea îşi răsuci încheietura pentru a-i arăta tatuajele cu cuţite.

Două.

Simfonia se odihnea în New Petoskey de o săptămână şi jumătate deja, iar François îi intervievase aproape pe toţi. August îi povestise cum plecase din casa lui goală din Massachusetts fără să-şi ia vioara, ajungând într-o sectă vreme de trei ani înainte de a pleca din nou şi a întâlni Simfonia.

Viola avea o poveste sfâşietoare despre cum plecase cu bicicleta spre vest,

părăsind

ruinele

suburbiilor incendiate

ale

Connecticutului, la vârsta de 15 ani, având o idee vagă despre unde se afla California, cum fusese atacată de alţi călători cu mult înainte de a ajunge acolo, cum fusese grav rănită şi se alăturase unei bande de jefuitori adolescenţi pe jumătate sălbăticiţi, iar apoi se despărţise de ei, mergând singură cale de 160 de kilometri, şoptindu-şi în 237

franceză pentru că toate ororile din viaţa ei se întâmplaseră în engleză, iar ea se gândise că trecerea la altă limbă ar fi putut-o salva, ajungând într-un oraş prin care Simfonia trecu cinci ani mai târziu.

Al treilea violoncel îşi îngropase părinţii care muriseră din cauza lipsei de insulină, apoi îşi petrecuse patru ani în siguranţa şi izolarea casei lor din Upper Peninsula, în Michigan, plecând în cele din urmă deoarece se temuse că îşi va pierde minţile dacă nu găsea un alt om cu care să vorbească, dar şi pentru că poţi să mănânci carne de vânat doar până când îţi vine să-ţi dai braţul drept în schimbul aproape oricărui alt fel de hrană. Se îndreptase spre sud şi spre est şi trecuse podul Mackinac cu zece ani înainte ca secţiunea centrală a acestuia să se prăbuşească şi trăise la periferia unei aşezări ocupate de o bandă de pescari unită, din Mackinaw City, până când Simfonia trecuse pe-acolo. Referitor la asta, François îşi dădu seama că toate poveştile membrilor Simfoniei erau la fel, în două variaţiuni. Toţi ceilalţi au murit, eu am plecat, am găsit Simfonia. Sau eram foarte mic atunci când s-a întâmplat, m-am născut după ce s-a întâmplat, nu am amintiri sau am puţine amintiri despre cum se trăia înainte şi am fost pe drumuri toată

viaţa.

— Acum, spune-mi tu, zise ea. Tu la ce te gândeşti?

— Când mă gândesc la felul cum s-a schimbat lumea?

— Da.

— La apartamentul meu din Paris.

François era în vacanţă în Michigan când călătoriile aeriene încetaseră. Când închidea ochii, încă putea să vadă ornamentele complicate ale tavanului din salonaşul lui, uşi albe înalte care dădeau spre balcon, duşumelele din lemn şi cărţile. Tu de ce te gândeşti la ucideri?

— Tu n-ai făcut rău nimănui în vechea lume, nu?

— Fireşte că nu. Eram copywriter.

— Ce erai?

— Lucram în publicitate. De multă vreme nu se mai gândise la asta. Panouri şi chestii de genul ăsta. Copywriterii scriu cuvintele de pe ele.

Ea încuviinţă din cap, iar privirea i se îndreptă în altă direcţie. În viaţa actuală, biblioteca era locul favorit al lui François. De-a lungul anilor, adunase o colecţie substanţială. Cărţi, reviste, o vitrină din sticlă cu ziare de dinainte de colaps. Abia de curând se gândise să

înfiinţeze un ziar al lui, iar până acum proiectul fusese revigorant.

Kirsten se uită la presa de tipar improvizată, masivă în umbrele din 238

partea din spate a încăperii.