— O linie mai scurtă. Către bază. Gândeşte-te. Nu e ceva abstract.
— Mă gândesc. Mie mi s-a părut abstract.
— Este un avion, rosti August.
184
39
Cu două săptămâni înainte de sfârşitul călătoriilor aeriene comerciale, Miranda zbură de la New York la Toronto. Era sfârşit de octombrie, iar ea nu mai fusese în Canada de câteva luni. Mereu îi plăcuse aterizarea în acest oraş, turnurile aglomerate pe malul lacului, felul în care oceanul infinit al suburbiilor se aduna spre metropolă şi ajungea la punctul care era vârful CN Tower. CN Tower i se părea că era urât de aproape, dar neaşteptat de frumos când era privit de pe geamul unui avion. Ca întotdeauna, avu sentimentul că
Toronto există pe mai multe planuri: oraşul care o şocase cu vastitatea sa atunci când ajunsese aici de pe insula Delano, la 17
ani, încă mai exista, dar ocupa acelaşi spaţiu geografic ca un oraş
care acum i se părea mult mai mic, un loc diluat de anii pe care-i petrecuse călătorind între Londra, New York şi oraşele-port ale Asiei.
Avionul coborî în suburbii. Trecu fără probleme prin punctul de control al paşapoartelor – agentul de la serviciul de frontieră al Canadei făcând eforturi să găsească un colţişor neştampilat în paşaportul ei –, după care se urcă în maşina care o aştepta şi se îndreptă spre sediul Neptune Logistics, din Toronto, unde îi ură
şoferului o zi bună şi îi strecură o bancnotă de 20 de dolari peste spătarul scaunului.
— Mulţumesc, spuse el surprins. Vreţi să vă dau rest?
— Nu, mersi.
Ea dăduse bacşişuri mari din clipa în care avusese bani. Erau mici compensaţii pentru cât de norocoasă fusese. Îşi trase valiza pe rotile în holul de la Neptune Logistics, trecu prin sistemul de securitate al clădirii şi luă liftul până la etajul 18.
Aici, văzu pretutindeni fantomele proprii. O Miranda de 23 de ani, cu haine nepotrivite şi cu părul zburlit, spălându-şi mâinile şi privindu-se cu teamă în oglinda din toaleta doamnelor; o Miranda de 28 de ani, recent divorţată, traversând cu mers greoi holul, cu ochelarii de soare pe nas, dorindu-şi să poată dispărea, plângând pentru că se văzuse pe un website de bârfe, în acea dimineaţă, iar titlul era chinuitor: „Oare o sună Arthur în secret pe Miranda?”
(Răspuns: Nu.) Acele versiuni anterioare ale ei erau atât de îndepărtate, încât să-şi aducă aminte de ele era aproape ca şi cum şi-ar fi amintit de alte persoane, cunoştinţe, tinere femei pe care le întâlnise cu mult timp în urmă, iar ea simţea o mare compasiune faţă de ele. „Nu regret nimic”, spuse ea propriei reflexii din oglinda 185
aflată în toaleta doamnelor şi chiar crezu. În acea zi, participă la o serie de întâlniri, iar după-amiază târziu, o altă maşină o duse la un hotel. Încă mai avea o oră său două de pierdut până când urma să-l vadă pe Arthur din nou.
În august, el sunase la biroul ei din New York.
— Preiei un apel de la Arthur Smith-Jones? întrebă asistenta ei, iar Miranda încremeni pentru o clipă.
Numele provenea dintr-o glumă pe care ea şi Arthur o făcuseră
când se căsătoriseră. După atâţia ani, nu-şi amintea de ce numele
„Smith-Jones” i se păruse atunci amuzant.
— Mulţumesc, Laetitia, o să răspund. Se auzi un clic. Bună, Arthur.
— Miranda?
Păru nesigur. Ea se întrebă dacă glasul ei se schimbase. Vorbi cu vocea cea mai sigură pe care o folosea la şedinţele cu mulţi participanţi.
— Arthur. A trecut ceva vreme. Urmă un moment de tăcere. Eşti acolo?
— A murit tata.
Ea se răsuci cu scaunul, ca să se uite spre Central Park. În august, parcul avea un farmec subtropical care o fascina, bogăţia copacilor creând o senzaţie greutate şi de moleşeală.
— Îmi pare rău, Arthur. Îmi plăcea de tatăl tău.
Se gândi la o seară de pe insula Delano, din primul an al căsătoriei lor şi singura dată când se întorseseră împreună în Canada pentru a petrece Crăciunul, tatăl lui Arthur vorbind cu mare însufleţire despre un poet pe care tocmai îl citea. Amintirea pălise de când se gândise ultima dată la asta, detaliile devenind imprecise.
Nu-şi mai amintea numele poetului sau altceva din conversaţie.
— Mulţumesc, bâigui el.
— Îţi aminteşti numele poetului care îi plăcea? se auzi Miranda întrebând. Cu mult timp în urmă. Când ne-am dus acolo de Crăciun.
— Probabil Lorca. Vorbea mult despre Lorca.
În parc era o persoană care purta un tricou de un roşu aprins ce contrasta magnific cu verdele din jur. Urmări tricoul dispărând după o cotitură.
— A condus un plug de zăpadă şi a făcut tâmplărie toată viaţa, spuse Arthur.
Miranda nu fu sigură ce să răspundă la asta – ştiuse cu ce se 186
ocupa tatăl lui Arthur –, însă Arthur nu părea să aştepte un răspuns. Rămaseră tăcuţi un moment, Miranda uitându-se să vadă
dacă tricoul nu mai apărea. Nu apăru.
— Ştiu, zise ea. Mi-ai arătat atelierul lui.
