Avea lacrimi în ochi.

— În regulă, zise cineva, dar de ce plângi?

— Am crezut că sunt singurul care a rămas, explică el.

230

44

La sfârşitul Anului 15 erau trei sute de oameni în aeroport, iar Muzeul Civilizaţiei umplea Skymiles Lounge. În vremurile trecute, când pe aeroport erau mai puţini oameni, Clark muncea toată ziua în vederea supravieţuirii: aduna lemne de foc, căra apă la toalete pentru ca acestea să rămână funcţionale, participa la operaţiuni de salvare în abandonatul oraş Severn City, semăna câmpurile înguste dintre pistele de aterizare şi decolare, jupuia căprioare. Dar acum erau mult mai mulţi oameni, iar Clark era mai în vârstă şi nimeni nu părea să se supere că el se îngrijea de muzeu toată ziua.

Se părea că în lume exista un număr nelimitat de obiecte care nu aveau niciun rost practic, dar pe care oamenii doreau să le păstreze: telefoane mobile, cu butoanele lor delicate, iPad-uri, consola Nintendo a lui Tyler, o selecţie de laptopuri. Erau mai mulţi pantofi nepractici, în general cu toc-cui, frumoşi şi ciudaţi. Trei motoare de maşină erau aliniate unul lângă altul, curăţate şi lustruite, şi o motocicletă din crom strălucitor. Uneori, negustorii aduceau lucruri pentru Clark, obiecte fără valoare reală, despre care ştiau că o să-i placă: reviste şi ziare, o colecţie de timbre, monede.

Mai erau paşapoarte şi permise de conducere, şi carduri bancare ale oamenilor care locuiseră în aeroport şi care apoi muriseră. Clark ţinea o evidenţă impecabilă.

Păstra paşapoartele lui Elizabeth şi Tyler deschise la pagina cu fotografia. Elizabeth i le dăduse în seara de dinaintea plecării lor, în vara Anului 2. După toţi aceşti ani, el încă se mai simţea tulburat de aceste paşapoarte.

— Erau oameni tulburători, spuse Dolores.

Cu câteva luni înainte de plecarea lor, Clark rupea vreascuri pentru foc când îşi ridică privirea şi avu impresia că era cineva lângă

avionul Air Gradia. Un copil, dar erau mai mulţi copii pe aeroport, şi de la distanţă nu-şi dădu seama cine era. Le era strict interzis să

se apropie de avion, însă copiilor le plăcea să se sperie unul pe altul cu poveşti despre fantome. Copilul ţinea ceva în mână. O carte?

Clark îl găsi pe Tyler stând lângă botul avionul şi citind cu voce tare dintr-o carte cu coperte cartonate.

— „Pentru aceea, într-o singură zi vor veni molimele16 peste ea”, 16 Cuvântul englezesc „plague” se traduce şi ca „pedeapsă”, şi ca

„molimă”. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, este folosit cuvântul 231

spuse el avionului, în vreme ce Clark se apropia. Făcu o pauză şi îşi ridică privirea. Aţi auzit? Molimele. „Într-o singură zi, vor veni molimele peste ea: moarte şi tânguire, şi foamete, şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă.”

Clark recunoscu textul. Vreme de trei luni în perioada când stătuse în Toronto, avusese un prieten luteran care ţinea o Biblie lângă pat. Tyler încetă să mai citească şi îşi ridică privirea.

— Citeşti foarte bine pentru vârsta pe care o ai, zise Clark.

— Mulţumesc.

Era evident că băiatul era puţin dus, dar ce puteau face pentru el? În Anul 2, toţi erau năuciţi încă.

— Ce făceai?

— Le citesc oamenilor de dinăuntru, spuse Tyler.

— Nu e nimeni înăuntru.

Dar fireşte că era. Clark se înfioră în lumina soarelui. Avionul rămăsese închis pentru că deschiderea lui însemna un coşmar la care nimeni nu voia să se gândească, pentru că nimeni nu ştia dacă

virusul putea fi luat de la morţi, pentru că era un mausoleu la fel de bun ca oricare altul. Niciodată nu se aflase atât de aproape de el.

Geamurile avionului erau întunecate.

— Vreau doar ca ei să ştie că s-a întâmplat cu un motiv.

— Uite ce e, Tyler, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu.

De atât de aproape, nemişcarea avionului era copleşitoare.

— Dar de ce au murit ei, şi nu noi? întrebă băiatul, cu aerul că

recită un argument bine repetat.

Privirea lui era fixă.

— Pentru că ei au fost expuşi unui anumit virus, iar noi nu. Poţi căuta motive, şi Dumnezeu ştie că unii oameni de-aici aproape că

au luat-o razna încercând s-o facă, dar, Tyler, asta-i tot.

— Dar dacă am fost salvaţi dintr-un alt motiv?

— Salvaţi?

Clark îşi amintea de ce nu vorbea prea des cu Tyler.

— Unii oameni au fost salvaţi. Oameni ca noi.

— Ce vrei să spui cu „oameni ca noi”?

— Oameni care au fost buni, zise Tyler. Oameni care nu au fost slabi.

— Uite ce este, nu e vorba de a fi fost rău sau… oamenii de aici, din avionul Air Gradia, pur şi simplu, s-au aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.

„pedeapsă”, dar în contextul cărţii e mai potrivit cuvântul „molimă” (n.tr.).

232

— Bine, rosti Tyler.

Clark se întoarse să plece, iar vocea lui Tyler se auzi aproape imediat în spatele lui, băiatul citind cu voce tare:

— „Focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă.”

Elizabeth şi Tyler locuiau în cabina de clasa întâi a avionului Air France. El o găsi şezând în lumina soarelui, pe scara pe roţi care ducea la intrare, tricotând ceva. Nu mai vorbise cu ea de ceva vreme.

Nu o evitase cu adevărat, dar, cu siguranţă, nici nu-i căutase compania.

— Îmi fac griji pentru fiul tău, spuse el.