„Aşa ar fi fost, îşi dădu ea seama, să locuieşti într-o casă. Plecai şi încuiai uşa în urma ta, iar toată ziua aveai o cheie la tine. Dieter şi Sayid probabil că îşi amintesc cum era să locuieşti într-o casă şi să ai chei la tine.” Toate gândurile duceau la ei.
August credea în teoria universurilor multiple. Susţinea că era fizică pură, după cum se exprima, sau, dacă nu chiar fizică
obişnuită, poate o culme a mecanicii cuantice sau, în sfârşit, categoric nu o teorie trăsnită inventată de el.
— Mă tem că habar n-am, spusese tuba când Kirsten ceruse o confirmare din partea bărbatului, cu câţiva ani în urmă.
Se dovedi că nimeni n-avea habar. Nimeni dintre membrii mai în vârstă ai Simfoniei nu avea cunoştinţe ştiinţifice, ceea ce, sincer, era înnebunitor având în vedere cât timp avuseseră aceşti oameni să
caute tot felul de lucruri pe internet înainte ca lumea să se sfârşească. Gil îi oferise o amintire nesigură despre un articol pe care îl citise cândva, ceva despre cum particulele subatomice dispar şi reapar constant, ceea ce însemna – presupunea el – că exista un alt loc unde să ajungă, ceea ce putea sugera că, teoretic, o persoană
putea să fie simultan prezentă şi absentă, poate trăind o altă viaţă
într-un univers paralel, sau în două.
180
— Dar, uite ce e, zisese el, eu n-am fost niciodată un savant.
În orice caz, lui August îi plăcuse ideea unui număr infinit de universuri paralele înşirate în toate direcţiile. Kirsten îşi imagină
acest aranjament ca pe ceva ca nişte planuri succesive formate atunci când două oglinzi se reflectă una în alta, imaginile devenind tot mai şterse şi mai înceţoşate cu fiecare repetare, până când dispar spre infinit. Văzuse asta odată, într-un magazin de haine dintr-un mall părăsit.
August spuse că, dat fiind numărul infinit de universuri paralele, trebuia să existe unul în care nu fusese pandemie şi în care el devenise fizician, aşa cum fusese plănuit, sau unul în care fusese pandemie, dar virusul avusese o structură genetică subtil diferită, o variaţie minusculă care îngăduise supravieţuirea, în orice caz un univers în care civilizaţia nu fusese distrusă atât de brutal.
Discutară despre asta pe un dig, după-amiază târziu, odihnindu-se şi frunzărind revistele pe care Kirsten le luase din casă.
— Într-un univers alternativ, spuse August, poate că ai ajuns în pozele din tabloid. Nu este aceasta una dintre soţiile actorului tău?
— Serios?
Luă revista de la el. Era a treia soţie a lui Arthur, Lydia, la cumpărături în New York. Purta pantofi nesiguri şi căra o duzină de pungi cu cumpărături. Pandemia avea să ajungă în America de Nord în mai puţin de o lună. Poza era interesantă, dar nu suficient de interesantă pentru a o adăuga colecţiei.
În ultima revistă, Kirsten găsi o altă fostă soţie. Fotografia unei femei care se apropia de 40 de ani, cu o pălărie trasă pe ochi, uitându-se urât spre camera foto, în timp ce ieşea dintr-o clădire.
REAPRINDEREA FLĂCĂRII???
Vai, salut, Miranda! Miranda Carroll, directoarea unei firme detransport şi prima soţie a actorului Arthur Leander, stârneşte întrebăriieşind pe furiş, pe uşa din spate a teatrului din Toronto unde Leanderîl interpretează pe regele Lear. Un martor ocular dezvăluie că au statsinguri în cabina lui Leander aproape o oră! „Cu toţii am fost puţinsurprinşi”, a spus martorul.
— Cred că eram acolo, zise Kirsten. E posibil să fi fost în clădire, în acel moment.
În spatele Mirandei, văzu doar o uşă din oţel şi zidul de piatră al clădirii. Se gândi că trebuie să fi fost şi îşi dori să-şi poată aminti.
Interesat, August studie fotografia.
181
— Îţi aminteşti s-o fi văzut atunci?
O carte de colorat, mirosul creioanelor, vocea lui Arthur, în camera încălzită, cu covor roşu, lumină electrică. Oare fusese o a treia persoană în încăpere? Nu era sigură.
— Nu, spuse ea. Nu-mi amintesc de ea.
Rupse fotografia cu tot cu textul din pagină.
— Uită-te la dată, zise August. Cu două săptămâni înainte de apocalipsă!
— Ei bine, e plăcut că măcar bârfele despre celebrităţi au supravieţuit.
Nimic altceva în restul revistelor, dar această descoperire era remarcabilă, era destul. Păstrară două reviste ca să facă focul mai târziu şi le îngropară pe celelalte trei sub frunze.
— Ai fi fost tu în aceste poze de tabloid, spuse el reluând tema universului paralel. Adică tu eşti în acele poze într-un univers paralel unde colapsul nu a avut loc.
— Încă mai cred că ai inventat teoria universului paralel, zise ea, însă unul dintre puţinele lucruri pe care August nu le ştia despre ea era că, uneori, când se uita la colecţia ei de fotografii, încerca să se imagineze şi să se plaseze în acea altă viaţă.
Intri într-o cameră şi apeşi comutatorul, iar încăperea se umple cu lumină. Îţi pui gunoiul în pungi la marginea trotuarului, iar un camion vine şi le transportă într-un loc invizibil. Când eşti în primejdie, chemi poliţia. Apă fierbinte curge de la robinete. Ridici un receptor sau apeşi butonul unui telefon şi poţi vorbi cu oricine.
Toate informaţiile din lume se află pe internet, iar internetul este pretutindeni în jurul tău, plutind prin aer ca polenul purtat de o adiere de primăvară. Există bani, bilete de hârtie pe care le poţi da pentru orice: case, bărci, dinţi perfecţi. Există dentişti. Încercă să-şi imagineze această viaţă desfăşurându-se undeva chiar în clipa aceea. O Kirsten paralelă, într-o cameră cu aer condiţionat, trezindu-se dintr-un vis urât, în care umbla printr-un peisaj pustiu.
— Un univers paralel în care călătoria în spaţiu a fost inventată, spuse August.
Acesta era un joc pe care îl jucau de un deceniu. Stăteau întinşi pe spate, toropiţi de căldură. Crengile mesteacănului se legănau în vântul care adia, lumina soarelui filtrându-se printre frunze. Kirsten închise ochii şi urmări contururile frunzelor plutind în spatele pleoapelor.
— Dar călătoria în spaţiu a fost inventată, nu-i aşa? Am văzut poze.
182
Mâna ei se îndreptă spre cicatricea de pe obraz. Dacă existau universuri mai bune, atunci probabil că existau şi universuri mult mai rele. Universuri în care, de pildă, îşi amintea primul an pe drum sau în care îşi amintea ce-i pricinuise cicatricea de pe faţă, sau unde îşi pierduse mai mult de doi dinţi.
