— Nu cred că asta e o carantină, zise Clark. Cred că nu mai există nimic în lume, sau cel puţin nimic bun.

222

De fapt, existau câteva argumente solide împotriva teoriei carantinei, şi anume că pandemia începuse în Europa, că ultimele ştiri se referiseră la haos şi dezordine pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii, şi, până la urmă, cum să izoleze cineva America de Nord având în vedere călătoriile aeriene şi faptul că America de Sud era, în fond, mai mult sau mai puţin legată de America de Nord?

Însă Elizabeth era de neclintit în convingerile ei.

— Totul se întâmplă cu un motiv, spuse ea. Asta va trece. Totul trece.

Clark nu se putu decide să o contrazică.

Clark avea grijă să se bărbierească o dată la trei zile. Toaletele bărbaţilor nu aveau ferestre, fiind luminate doar de lumânările parfumate luate din rezerva în scădere a magazinului de cadouri, iar apa trebuia încălzită la focul de afară, însă Clark considera că

merita efortul. Câţiva dintre bărbaţii din aeroport nu se mai bărbiereau deloc, iar efectul era un aspect sălbatic şi, sincer, deloc flatant. Lui Clark îi displăceau în general oamenii nebărbieriţi, parţial din motive estetice, parţial deoarece credea în teoria ferestrelor sparte a managementului criminalităţii urbane, faptul că

apariţia delincvenţei poate pava drumul spre infracţiuni mult mai serioase. În Ziua 27, îşi făcu cu grijă o cărare pe mijlocul capului şi rase părul din partea stângă.

— Este o tunsoare pe care am avut-o de la şaptesprezece la nouăsprezece ani, îi spuse lui Dolores când aceasta ridică o sprânceană.

Dolores era o femeie care călătorise cu afaceri, singură, fără

familie, ceea ce însemna că era unul dintre oamenii cei mai zdraveni la cap din aeroport. Ea şi Clark făcuseră o înţelegere: ea promisese că avea să-i spună dacă el începea să dea semne că îşi pierde minţile şi viceversa. Ceea ce nu-i zise el era că, după atâţia ani de respectabilitate corporatistă, tunsoarea îl făcea să se simtă iarăşi el însuşi.

Păstrarea sănătăţii psihice necesita anumite recalibrări legate de memorie şi vedere. Existau lucruri la care Clark se antrenase să nu se gândească. De pildă, la toate persoanele pe care le cunoscuse în afara aeroportului. Iar aici, pe aeroport, Air Gradia 452, tăcut în depărtare, în apropierea gardului care delimita perimetrul, era un subiect despre care, printr-o înţelegere mută, nu discutau niciodată.

Clark încerca să nu se uite la el, iar uneori aproape izbutea să se 223

convingă că era gol, la fel ca toate celelalte avioane de acolo. „Nu te gândi la acea decizie cumplită de a menţine avionul închis, în loc să

expui la contaminare fatală un aeroport ticsit. Nu te gândi la ceea ce e posibil să fi presupus punerea în aplicare a acelei decizii. Nu te gândi la acele ultime câteva ore de la bord.”

După plecarea lui Roy, zăpada căzu în fiecare zi, însă Elizabeth insistă ca pista să fie menţinută curată mereu. Începea să aibă o privire fixă cumplită, care făcea pe toată lumea să se teamă de ea, aşa că, la început, fu singură afară, dând zăpada la o parte de pe pista 7, după fiecare oră, dar apoi câţiva oameni i se alăturară

pentru că faima încă valora ceva, iar ea era afară singură şi superbă

– aşa că de ce nu? Munca fizică în aer curat era preferabilă rătăcirii prin aceleaşi săli detestabil de neschimbate sau şederii şi gânditului la toţi oamenii dragi pe care nu aveau să-i mai vadă niciodată, sau faptului că se convingeau singuri că aud voci dinspre avionul Air Gradia. În cele din urmă, fură nouă sau zece oameni care menţineau pista deszăpezită, un grup central care, din când în când, atrăgea voluntari de la periferie. „Totuşi, de ce nu, serios?” Chiar dacă teoria carantinei emisă de Elizabeth era prea frumoasă ca să fie adevărată

– gândul că, undeva, lucrurile continuau la fel ca înainte, neatinse de virus, copiii ducându-se la şcoală şi la petreceri aniversare, iar adulţii, la serviciu şi întâlnindu-se să bea cocktailuri în altă parte, toţi vorbind despre ce păcat era că America de Nord fusese pierdută, dar apoi conversaţia îndreptându-se către sport, politică şi vreme –

încă mai exista armata cu secretele ei şi adăposturile subterane, cu stocurile de combustibil, medicamente şi alimente.

— O să aibă nevoie de o pistă curată când vor veni după noi, spuse Elizabeth. Vor veni după noi. Ştii asta, nu?

— E posibil, zise Clark încercând să fie amabil.

— Dacă era să vină cineva după noi, spuse Dolores, cred că ar fi ajuns deja.

Dar văzură o aeronavă după colaps, una singură. În Ziua 65, un elicopter traversă cerul în depărtare, zgomotul slab îndreptându-se rapid de la nord la sud, iar ei rămaseră privind o vreme după

trecerea lui. După asta, vegheară o perioadă, aşteptând afară în echipe de câte doi, având la îndemână tricouri în culori strălucitoare, pentru a le folosi pe post de steaguri ziua, şi un foc de semnalizare aprins toată noaptea, dar nimic nu mai traversă cerul, cu excepţia păsărilor şi a stelelor căzătoare.

224

Cerul nopţii era mai strălucitor ca niciodată. În nopţile senine, stelele erau ca un nor de lumină pe întinderea cerului, extravagante prin mulţimea lor. Când Clark remarcă asta prima oară, se întrebă

dacă nu cumva avea halucinaţii. Presupunea că în el existau rezerve consistente de rău cumplit care era posibil, în orice clipă, să se transforme în nebunie, aşa cum cancerul osos al bunicii lui se transformase în pete întunecate pe radiografii, în ultimele ei luni.

Dar, după două săptămâni, simţi că treaba cu stelele era prea consecventă pentru a fi o halucinaţie – şi prea extremă, avioanele formând umbre chiar şi când se vedea doar o şuviţă de lună –, aşa că riscă şi-i pomeni asta lui Dolores.

— Nu este doar imaginaţia ta, spuse Dolores.

El începuse s-o considere cea mai apropiată prietenă a lui. Îşi petrecuseră împreună o zi plăcută înăuntru, făcând curat, iar acum ajutau la aprinderea unui foc cu lemne pe care cineva le târâse din pădure. Îi explică lucrurile. Una dintre marile întrebări ştiinţifice de pe vremea lui Galileo era dacă stele individuale alcătuiau Calea Lactee. În epoca electricităţii, era imposibil să-ţi imaginezi că asta fusese o problemă, dar cerul nopţii era o baie de lumină pe vremea lui Galileo, şi la fel era şi acum. Epoca în care lumina era poluată se sfârşise. Strălucirea tot mai intensă însemna că reţelele electrice cădeau, întunericul cuprinzând Pământul. „Am trăit sfârşitul electricităţii.” Gândul trimise fiori pe şira spinării lui Clark.

— Luminile o să se aprindă din nou într-o bună zi, tot insista Elizabeth, iar atunci ne vom duce cu toţii acasă, în sfârşit.

Dar exista oare vreun motiv să crezi asta?

Oamenii de pe aeroport îşi făcuseră obiceiul să se adune în jurul focului în fiecare seară, o tradiţie adoptată tacit, pe care Clark o iubea şi o ura. Ce îi plăcea erau conversaţia, momentele de relaxare sau chiar tăcerea, faptul de a nu fi singur. Dar, uneori, micul cerc de oameni şi lumina focului păreau doar să accentueze pustietatea Continentului, singurătatea sa, o lumânare licărind într-un întuneric vast.

Este surprinzător cât de rapid începe să pară normal faptul că

trăieşti cu ce ai într-o valiză şi că dormi pe o bancă de lângă poarta pentru plecări.

Tyler purta un pulover al lui Elizabeth, care îi ajungea până la genunchi, mânecile tot mai murdare fiind rulate în sus. În general, stătea singur, citindu-şi comicsurile sau exemplarul din Noul 225

Testament al lui Elizabeth.

Făcură schimb de limbi. Din Ziua Opt, majoritatea oamenilor care nu ştiau engleza când sosiseră începură s-o înveţe, în grupuri de studiu, iar vorbitorii de engleză studiau una sau mai multe limbi aduse aici de Lufthansa, Singapore Airlines, Cathay Pacific şi Air France. Clark învăţa franceza de la Annette, care fusese însoţitoare de zbor la Lufthansa. Îşi şoptea sieşi propoziţiile în vreme ce se ocupa de treburile existenţei zilnice – căra apă şi spăla hainele în chiuvetă, învăţa să jupoaie o căprioară, să facă focuri şi curăţenie.

„Je m’appelle Clark. J’habite dans l’aeroport. Tu me manques.15 Tu me manques. Tu me manques.”

Un viol în noaptea Zilei 85, cei din aeroport fiind treziţi, după

miezul nopţii, de ţipătul unei femei. Îl ţinură pe bărbat legat până la răsăritul soarelui, apoi îl duseră în pădure, sub ameninţarea armei, şi îi spuseră că, dacă se întorcea, avea să fie împuşcat.

— O să mor singur aici, zise el hohotind.

Nimeni nu credea că va fi altfel, dar ce puteau să facă?

— De ce n-a venit nimeni aici? întrebă Dolores. Mă tot întreb asta. Nu mă refer la cineva care să ne salveze, ci la oameni, pur şi simplu.

Aeroportul nu era din cale-afară de izolat. Severn City se afla la circa 30 de kilometri. Nimeni nu venea, dar, în fond, cine mai rămăsese? Rapoartele de la început menţionau o rată a mortalităţii de 99 la sută.

— Trebuie să avem în vedere colapsul social, spuse Garrett. E

posibil să nu mai fi rămas nimeni. Era om de afaceri de pe coasta estică a Canadei. De la aterizarea avionului, purtase acelaşi costum, doar că acum avea un tricou cu „Beautiful Northern Michigan” de la magazinul de cadouri. Ochii îi erau luminoşi într-un fel care lui Clark i se părea deconcertant. Violenţa, poate holera şi febra tifoidă, toate bolile infecţioase care se vindecau cu antibiotice pe vremea când era posibil să obţii antibiotice, apoi chestiile precum înţepăturile de albine, astmul… Are cineva o ţigară?

— Eşti amuzant, zise Annette.