miros de fum în aer, cu iz de chimicale care vorbea despre incendii în birouri şi case. Dar cea mai izbitoare era absenţa absolută a luminii electrice. Când avea vreo 20 de ani, se plimbase odată pe Yonge Street, la ora 11 noaptea, şi toate luminile de pe stradă se stinseseră. Pentru o clipă, oraşul dispăruse din jurul lui, apoi luminile se aprinseră din nou atât de repede, încât fu ca o halucinaţie, toţi cei de pe stradă întrebându-şi tovarăşii dacă şi ei văzuseră ce se întâmplase – „Oare numai mie mi s-a părut?” –, iar la vremea aceea se înfiorase la gândul unui oraş în beznă. Era la fel de înfricoşător cum îşi imaginase. Îşi dori doar să scape de-acolo.
Luna era o seceră pe cerul serii. Merse cât mai silenţios posibil, rucsacul atârnând tot mai greu cu fiecare pas. Evită drumurile cât putu de mult. Lacul în stânga lui, cu apa neagră licărind. Plaja era albă în lumina semilunii. Îi era imposibil să nu se gândească la Frank zăcând nemişcat pe pat, cu o sticluţă de somnifere goală pe noptieră, dar nu putea să stăruie cu gândul asupra lui Frank pentru că fiecare zgomot era posibil să însemne sfârşitul a orice, fiecare umbră putea ascunde pe cineva cu o armă, care îşi dorea rucsacul lui. Îşi ascuţi simţurile şi se concentră. De asta avea nevoie.
Pe lac era ceva, o formă albă care se legăna. Îşi zise că era o ambarcaţiune cu pânze, probabil cea pe care o văzuse cu săptămâni în urmă din apartament, probabil fără nimeni la bord. Continuă să
meargă, iar oraşul continuă să-l îndepărteze de lac. Urcă rambleul şi o luă pe străzile de pe malul lacului, până când ajunse lângă apă, până când oraşul se termină în sfârşit. Se oprea adesea şi asculta, însă nu auzi decât apa pe plaja acoperită de pietriş şi vântul domol.
După câteva ore, auzi împuşcături în depărtare, două zgomote rapide şi stridente, apoi noaptea acoperi sunetele şi nu rămaseră
decât Jeevan, apa, sufletele înspăimântate care mai existau. Îşi dori să se poată deplasa mai repede.
Luna apunea. Trecea pe lângă o zonă industrială pustie. Se gândi că era foarte obosit, dar şi că ar fi primejdios să adoarmă. Cumva, nu se gândise cum va fi să doarmă aici, afară, neprotejat. Îi era frig.
Nu-şi mai simţea degetele de la picioare şi nici limba, pentru că îşi băgase zăpadă în gură ca să nu se deshidrateze. Îşi puse puţină
zăpadă pe limbă şi îşi aminti cum, în copilărie, împreună cu Frank şi cu mama lor, făcea îngheţată din zăpadă – „Întâi, amesteci vanilia”
–, Frank stând pe un taburet în picioarele sale minunat de funcţionale înainte de Libia, glonţul care avea să-i reteze măduva spinării fiind la 25 de ani distanţă, însă apropiindu-se deja: o femeie dând naştere unui copil care, într-o zi, avea să apese trăgaciul unei 173
arme, un proiectant schiţând arma sau o precursoare a sa, un dictator luând o decizie care va declanşa, când va veni vremea, o conflagraţie din cauza căreia Frank se va duce peste mări ca s-o relateze pentru Reuters, piesele puzzle-ului aşezându-se una câte una la locul lor.
Jeevan se aşeză pe un buştean ca să privească răsăritul. Se întrebă ce se întâmplase cu prietena lui. Îi părea foarte departe. Se gândi la casa lui şi se întrebă dacă avea s-o vadă din nou, ştiind aproape în aceeaşi clipă că nu. În timp ce se lumina, îşi construi un adăpost din lemne aduse de apă şi din pungile de gunoi pe care le luase cu el, o improvizaţie care avea să-l ferească de vânt şi care spera că, de la distanţă, arăta ca un morman de gunoi. Se încovrigă
în jurul rucsacului şi căzu într-un somn cu întreruperi.
Când se trezi mai târziu în acea dimineaţă, avu un moment în care nu ştiu unde se afla. Niciodată în viaţă nu-i fusese atât de frig.
Mersese două zile înainte să vadă pe cineva. La început, singurătatea fu o uşurare – de o mie de ori îşi imaginase o lume fără
legi, îşi imaginase că avea să i se fure rucsacul şi că va fi lăsat să
moară fără provizii –, dar, pe măsură ce zilele treceau, semnificaţia pustietăţii începu să i se releve. Gripa georgiană era atât eficientă, încât nu mai rămăsese aproape nimeni.
Dar, în Ziua Cinci, văzu trei oameni departe în faţa lui pe ţărm, iar inima îi tresări. Călătoreau în aceeaşi direcţie ca Jeevan. Rămase la circa un kilometru jumătate în spatele lor, întreaga zi. La căderea nopţii, aceştia făcură un foc pe plajă, iar el decise să rişte. Oamenii îi auziră paşii şi îl urmăriră în timp ce se apropia. El se opri la şase metri distanţă, îşi ridică mâinile ca să le arate că nu este înarmat şi îi salută, apoi aşteptă până când unul dintre ei îi făcu semn să se apropie. Erau doi tineri de 19 sau 20 de ani şi o femeie mai în vârstă
– Ben, Abdul şi Jenny –, obosiţi şi ponosiţi la lumina focului.
Merseseră o zi mai mult decât el, traversând oraşul din suburbiile nordice.
— Sunt multe crime în oraş?
— Sigur, spuse Abdul. Era slab şi nervos, cu părul până la umeri; îşi răsucea o şuviţă în jurul degetului în timp ce vorbea. Anarhie, nu? Nici urmă de poliţie. Al naibii de îngrozitor.
— Dar, de fapt, nu sunt aşa de multe crime cum te-ai aştepta, zise Jenny. Pur şi simplu, nu mai sunt atât de mulţi oameni.
— Au plecat sau sunt cu toţii…?
174
— Dacă te îmbolnăveai, spuse Ben, mureai în patruzeci şi opt de ore.
Ştia câte ceva despre asta. Prietena lui, părinţii şi cele două
surori muriseră în prima săptămână. Nu-şi putea explica de ce nu era şi el mort. Avusese grijă de toţi pentru că, până în Ziua Trei, toate spitalele se închiseseră. Săpase cinci morminte în curtea din spatele casei.
— Probabil că eşti imun, zise Jeevan.
— Da. Ben privi fix flăcările. Sunt cel mai norocos om în viaţă, nu-i aşa?
Călătoriră împreună aproape o săptămână, până ajunseră
într-un loc de unde Jeevan dori să meargă mai departe pe malul lacului, iar ceilalţi trei să cotească spre est, către oraşul în care locuise sora lui Jenny. Dezbătură chestiunea o oră sau două, Jeevan fiind sigur că era periculos să se aventureze într-un oraş, iar ceilalţi contrazicându-l, Jenny temându-se că nu-şi va mai vedea sora niciodată. Până la urmă, îşi urară noroc şi se despărţiră. În timp ce Jeevan mergea singur, se simţea dispărând în peisaj. Era un lucru mic şi insignifiant care umbla pe ţărm. Nu se simţise niciodată atât de plin de viaţă şi totuşi atât de trist.
Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă senină, când îşi ridică
privirea, văzu oraşul Toronto pe malul celălalt al lacului, fantomatic în depărtare. Un turn albastru şi zvelt străpungând cerul, oraşul de sticlă. De la această distanţă, arăta ca dintr-o poveste.
Câteodată se întâlnea cu alţi călători, dar atât de puţini…
Aproape toată lumea se îndrepta spre sud.
— E ca în filmele alea cu dezastre, îi spusese el lui Frank, cu peste două luni în urmă, în a treia sau a patra noapte petrecută în apartament.
Erau zilele de dinaintea sfârşitului televiziunii. Erau încremeniţi de groază, dar încă nu conştientizaseră pe deplin tot ce se întâmpla, iar în seara aceea era o năuceală cumplită. Toate dovezile sugerau că în centru era haos – „Oare asta se întâmplă cu adevărat?” se întrebară unul pe altul –, dar ei aveau mâncare şi apă, cel puţin pentru moment erau în siguranţă şi nu se îmbolnăviseră.
— Ştii, zisese Jeevan, în versiunea cinematografică are loc apocalipsa, iar după aceea…
— Ce te face să crezi că vom rezista până după aceea?
