— Mi s-au terminat, zise ea. Întreb pe toată lumea.

— Îmi pare rău, n-am. Ce este?

— Un antidepresiv, explică fata. Credeam că, la ora asta, o să fiu acasă, în Arizona.

— Îmi pare atât de rău. Cât de cumplit e pentru tine.

— Ei bine, rosti fata, mulţumesc oricum.

Clark o privi îndepărtându-se pentru a întreba un cuplu doar puţin mai în vârstă decât ea, care ascultă o clipă, apoi clătină din cap la unison.

Clark se gândea la un moment din viitor, când se va afla cu Robert într-un restaurant din New York sau Londra şi vor închina un pahar cu vin pentru norocul lor fantastic de a fi scăpat cu bine.

214

Câţi dintre prietenii lor vor fi murit până se va întâlni cu Robert din nou? Aveau să fie funeralii la care să meargă, slujbe de pomenire.

Probabil, se va confrunta cu o anumită suferinţă şi vina supravieţuitorului, va face terapie sau altele asemenea.

— Ce perioadă cumplită a fost, îi spuse Clark încet imaginarului Robert, exersând pentru viitor.

— Cumplită, fu de acord imaginarul Robert. Îţi aminteşti zilele alea când erai pe aeroport, iar eu nu ştiam nimic despre tine?

Clark închise ochii. Ştirile continuau pe ecranele de deasupra, însă el nu mai suporta să se uite. Stivele de trupuri băgate în saci pentru cadavre, revoltele, spitalele închise, refugiaţii cu ochi morţi mergând pe autostrăzile interstatale. „Gândeşte-te la altceva!” Dacă

nu la viitor, la trecut: dansând cu Arthur, când erau tineri, în Toronto. Gustul de Orange Julius, sucul de portocale care se găsea numai în mallurile canadiene. Cicatricea de pe braţul lui Robert, chiar deasupra cotului, căpătată când îşi rupsese foarte rău braţul în clasa a şaptea, buchetul de crini-tigru pe care Robert i-i trimisese lui Clark la birou, doar cu o săptămână în urmă. Robert, aşa cum era dimineaţa: îi plăcea să citească un roman în timp ce mânca micul dejun. Probabil că era cel mai civilizat obicei pe care Clark îl întâlnise vreodată. Oare Robert era treaz în clipa aceasta? Încerca să plece din New York? Viscolul se terminase, iar zăpada forma un strat gros pe aripile avioanelor. Nu existau sisteme de degivrare, nici urme de cauciucuri, nici urme de paşi. Air Gradia 452 încă era singur pe pistă.

Mai târziu în acea zi, există un moment când Clark clipi şi realiză

că privea în gol de ceva vreme. Avu impresia de pericol, că era primejdios să îngăduie gândurilor să rătăcească prea mult, aşa că

încercă să lucreze, să citească rapoartele şedinţelor de evaluare, însă gândurile îi erau împrăştiate şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă ţinta şi toţi oamenii pe care îi intervievase nu erau morţi.

Încercă să recitească ziarele, imaginându-şi că, în teorie, asta presupunea mai puţină concentrare decât citirea rapoartelor, găsi din nou necrologul lui Arthur din New York Times şi îşi dădu seama că lumea în care Arthur deja murise părea foarte îndepărtată. Îşi pierduse cel mai vechi prieten, însă, dacă ştirile de la televizor erau corecte, probabil că toţi cei care se aflau împreună cu el pe aeroport pierduseră şi ei pe cineva. Brusc, simţi o afecţiune dureroasă pentru ceilalţi refugiaţi, aceşti circa o sută de străini din aeroport. Împături 215

ziarul şi se uită la ei, la compatrioţii lui, dormind sau treji şi frământându-se pe bănci şi pe covoare, plimbându-se, privind ecranele sau aparatele pe care le ţineau în mâini, sau la peisajul cu avioane şi zăpadă, toată lumea aşteptând ceea ce avea să se întâmple.

216

43

Prima iarnă pe aeroportul din Severn City:

În Ziua a Doua se declanşă un frison de entuziasm când cineva îi recunoscu pe Elizabeth şi pe Tyler, iar vestea se răspândi.

— Telefonul meu, îl auzi Clark pe un tânăr rostind frustrat. Avea circa 20 de ani, iar părul îi cădea în ochi. Dumnezeule, de ce nu merg telefoanele? Îmi doresc atât de mult să postez asta.

— Mda, zise melancolică prietena lui. Ceva de genul: „Nu e mare lucru, doar că mor de frig alături de puştiul lui Arthur Leander, la capătul lumii.”

— Absolut, spuse bărbatul.

Clark se îndepărtă de ei ca să n-o ia razna, cu toate că, mai târziu, într-un moment când se simţea mai milos, se gândi că cei doi erau probabil şocaţi.

În Ziua Trei, toate automatele de pe aeroport se goliseră de snackuri, iar bateria de la consola Nintendo a lui Tyler se terminase.

Tyler plânse, fiind de neconsolat. Fata care avea nevoie de Effexor se simţea foarte rău. „Sevraj”, spuse ea. Nimeni de pe aeroport nu avea medicamentul care îi trebuia. Câţiva voluntari porniră să caute prin fiecare încăpere, prin birourile administraţiei şi arestul TSA, prin toate sertarele birourilor, apoi ieşiră şi sparseră cele circa o duzină de maşini abandonate în parcare, scotocind prin torpedouri şi portbagaje. Găsiră nişte lucruri utile în căutările lor, perechi de pantofi şi haine călduroase şi altele asemenea, dar, ca produse farmaceutice, nu găsiră decât analgezice şi antiacide, şi o misterioasă sticluţă cu pastile despre care cineva spuse că era posibil să fie pentru ulcer gastric. Între timp, fata zăcea întinsă pe o bancă, tremurând şi scăldată în sudoare, zicând că îşi simţea capul scânteind de electricitate ori de câte ori se mişca.

Sunară la 911 de la telefonul din sectorul de primire a bagajelor, dar nimeni nu răspunse. Se duseră afară şi rătăciră prin jur, privind parcarea acoperită cu zăpadă, drumul care pleca de la aeroport dispărând printre copaci, dar ce putea să se afle acolo, în afară de gripă?

Prezentatorii de ştiri nu spuneau exact că acesta era sfârşitul lumii, dar cuvântul „apocalipsă” începea să se audă.

217

— Toţi acei oameni, îi zise Clark imaginarului Robert, dar imaginarul Robert nu răspunse.

În seara aceea, sparseră restaurantul mexican şi preparară masa din carne tocată şi chipsuri de tortilla, şi brânză, şi sosuri pe deasupra. Unii oameni aveau sentimente amestecate în privinţa a ceea ce se întâmpla – era evident că fuseseră abandonaţi aici, tuturor le era foame, iar 911 nu mai era operaţional, dar, pe de altă

parte, nimeni nu voia să fie hoţ –, însă un bărbat care călătorea în interes de afaceri, pe nume Max, spuse:

— Uitaţi care e treaba, relaxaţi-vă, plătesc eu tot cu cardul meu Amex13.

Acest anunţ fu urmat de aplauze. Îşi scoase cardul Amex din portofel, îl flutură şi îl puse lângă casa de marcat, unde rămase neatins următoarele 97 de zile.

În Ziua Patru, mâncarea din restaurantul mexican se termină, la fel şi mâncarea din magazinul de sendvişuri din Sala A. Dădură

iama în Skymiles Lounge. Se îmbătară cu şampania din Skymiles Lounge şi mâncară portocalele şi snackurile combinate. Cineva sugeră că, poate, un avion sau un elicopter aflat în trecere ar putea să vadă un foc şi să coboare ca să-i salveze, dar niciun fel de lumini nu traversară cerul fără nori.

Mai târziu, îşi dădu seama că era posibil ca aceea să fi fost ultima lui portocală. „Această lume fără portocale!” îşi spuse Clark, sau poate că îi spuse imaginarului Robert, şi râse într-un mod care atrase priviri îngrijorate din partea celorlalţi. În primul an, toată

lumea a fost puţin nebună.

În Ziua Cinci, sparseră magazinul de suvenire, pentru că unii oameni nu aveau haine curate, iar după aceea, în orice clipă, jumătate din populaţie purta tricouri de un roşu sau de un albastru aprins, pe care era scris „Beautiful Northern Michigan”. Îşi spălară

hainele în chiuvete, iar oriunde se întorcea, Clark vedea rufe întinse la uscat pe spătarele băncilor. Efectul era ciudat de vesel, arătând ca nişte şiruri de steaguri luminoase.

Snakurile din magazinul de cadouri din Sala B se terminară în 13 American Stock Exchange (n.tr.).

218

Ziua Şase. Garda Naţională încă nu sosise.

În Ziua Şapte, posturile de televiziune încetară, unul după altul, să mai emită.

— Pentru ca toţi angajaţii noştri să poată fi alături de familii, spuse un reporter CNN cenuşiu la faţă şi cu ochii sticloşi după 48

de ore în care nu dormise, suspendăm temporar transmisiunea.

— Noapte bună şi noroc! zise NBC o oră mai târziu.