Frank îşi drese glasul.
— Ceva anume?
Nici el nu vorbise de două zile.
— Pagina la care lucrezi acum.
— Serios? Vrei să afli gândurile mai mult decât secrete ale filantropului despre actele de caritate ale actorilor de la Hollywood?
— De ce nu?
Frank îşi drese vocea din nou.
— Cuvintele nemuritoare ale filantropului al cărui nume nu îmi este îngăduit să-l divulg, dar pe care oricum nu l-ai auzit niciodată, spuse el.
Îmi place să văd cum actorii se folosesc de celebritatea lor într-un mod interesant. Unii dintre ei au fundaţii caritabile, fac lucruri cum ar fi atragerea atenţiei asupra situaţiei dificile a femeilor şi fetelor din Afganistan sau încearcă să salveze rinocerul alb african, sau îşi descoperă
o pasiune faţă de literatura pentru adulţi, sau altele asemenea. Toate, cauze nobile, desigur, iar eu ştiu că faima lor ajută la aducerea acestor lucruri la cunoştinţa publicului.
Dar hai să fim oneşti. Niciunul dintre ei nu a intrat în industria divertismentului pentru că a vrut să răspândească binele în lume.
Referindu-mă la mine, eu nici măcar nu m-am gândit la caritate până n-am avut succes. Înainte de a fi faimoşi, prietenii mei actori se duceau la audiţii şi se luptau să fie remarcaţi, făcând orice puteau găsi, jucând pe gratis în filmele prietenilor, lucrând în restaurante sau pentru firme de catering, încercând să răzbească.
Jucau pentru că le plăcea să joace, dar şi pentru că – hai să fim sinceri
– voiau să fie remarcaţi. Tot ce doreau era să fie văzuţi.
În ultima vreme, m-am gândit la nemurire. Ce înseamnă să fii ţinut minte, pentru ce vreau să fiu ţinut minte, punându-mi anumite întrebări despre amintire şi faimă. Îmi place să mă uit la filme vechi. Urmăresc pe ecran chipurile actorilor de mult decedaţi şi mă gândesc că nu vor muri niciodată cu adevărat. Ştiu că este un clişeu, dar se întâmplă să fie adevărat. Nu doar cei faimoşi, pe care toată lumea îi ştie, Clark Gable-ii şi Gardner-ele, ci şi actorii cu roluri mici, servitoarea care duce tava, majordomul, cowboy-i din bar, a treia fată din stânga din clubul de noapte.
Cu toţii sunt nemuritori pentru mine. Întâi, vrem doar să fim văzuţi, dar, după ce suntem văzuţi, asta nu mai e îndeajuns. După aceea, vrem să fim 169
ţinuţi minte.
170
35
DIALLO: Cum a fost în acele ultime zile de dinainte de a pleca din Toronto?
RAYMONDE: Am stat în pivniţă, uitându-mă la televizor.
Cartierul se golea. Peter ieşea noaptea – presupun că fura mâncare
–, apoi, într-o dimineaţă, a spus: „Kiki, trebuie să plecăm.” A reuşit să pornească o maşină pe care vecinii o abandonaseră şi am mers cu ea o vreme, dar ne-am blocat. Toate rampele spre autostradă
erau ticsite cu maşini abandonate, la fel şi drumurile secundare. În cele din urmă, a trebuit să mergem pe jos, ca toată lumea.
DIALLO: Unde v-aţi dus?
RAYMONDE: Spre est şi sud. Am ocolit lacul şi am intrat în Statele Unite. Graniţa era deja deschisă la vremea aceea. Toţi grănicerii plecaseră.
DIALLO: Aveaţi o destinaţie stabilită?
RAYMONDE: Nu cred. Nu. Dar alternativele erau fie să plecăm, fie să aşteptăm în Toronto, dar ce era să aşteptăm acolo?
171
36
Jeevan se decise să ocolească lacul. Plaja era toată numai pietriş
şi stânci, dificil de străbătut pe zăpadă, în amurg, iar el se temea să
nu-şi scrântească vreo gleznă şi nu-i plăceau urmele de paşi pe care le lăsa în spate, însă era hotărât să evite pe cât posibil drumurile.
Îşi dorea foarte mult să-i evite pe ceilalţi oameni.
În ultima seară petrecută în apartament, stătuse lângă fereastră, urmărind autostrada cu ajutorul telescopului. În trei ore de privit, nu văzuse decât doi oameni, ambii îndepărtându-se de oraş, furişându-se, uitându-se peste umăr. În fiecare clipă din acele ore, fu conştient de tăcerea din dormitorul lui Frank. Verificase de două
ori pentru a se asigura că Frank nu mai respira, a doua oară ştiind că era iraţional, dar gândindu-se cât de cumplit ar fi dacă Frank s-ar trezi singur. Simţi o cedare vertiginoasă, pământul sfărâmându-se sub picioarele lui, însă îşi păstră minţile doar prin puterea voinţei. Nu se simţea bine, dar exista cineva care se simţea bine?
În vreme ce aştepta ca ziua să se încheie, stătu la biroul lui Frank privind lacul. Încercând să se agaţe de pacea acestor ultime câteva momente petrecute aici, în acest apartament în care stătuse atâta timp. Frank îşi lăsase manuscrisul pe birou. Jeevan găsi pagina la care lucrase, gândurile unui filantrop despre filme vechi şi celebritate. Impecabilul scris de mână al lui Frank pe marginea de sus a paginii: „În ultima vreme, m-am gândit la nemurire.” Îi aparţinea această propoziţie lui Frank, nu filantropului? Era imposibil de spus. Jeevan împături foaia de hârtie şi o băgă în buzunar.
Imediat după apus, părăsi apartamentul, cu un rucsac prăfuit pe care Frank îl luase în excursiile pe munte, în zilele de dinainte de a se alege cu leziuni ale măduvei spinării. Existenţa sa era cumva un mister. Oare Frank îşi imaginase că va merge din nou într-o bună
zi? Plănuia să i-l dea cuiva? Când ultima geană de lumină se stinse deasupra lacului, Jeevan împinse şifonierul la o parte, ieşi în cumplitul coridor duhnind a moarte şi a gunoi şi coborî scările pe întuneric. Rămase câteva minute în spatele uşii care dădea în holul principal, ascultând înainte de a o deschide şi a intra cu inima bubuind. Holul era pustiu, dar uşile de sticlă fuseseră sparte.
Lumea se golise de când o văzuse ultima oară. Nu se zărea nicio mişcare în piaţetă sau pe stradă, sau pe autostrada îndepărtată. Un 172
